Wednesday, 10 August 2016

litanie

vino şi caută-mă acolo unde vânătăile se unesc cu cerul plumburiu,
iar coastele se însufleţesc sub degete precum clapele unui pian.
ce e o nălucă ? ceva mort care nu crede că este mort.
e târziu, şi niciunul din noi nu poate adormi, iar pasările
freamătă şi freamătă în copaci până când şi ele uită că sunt păsări.
ne îngropăm în pâmânt şi tu visezi cu stelele iar eu
te visez pe tine , până dimineaţa, când chipul se schimbă în lumină.
nu-ţi pot vedea niciodată toate laturile în acelaşi timp. văd mai mult
o a doua lumină şi încă o umbră, o umbră care trebuie să fiu eu.
te-am ţinut de mână şi nu m-ai crezut când ţi-am zis că
juliturile te îmbracă cu încă un strat de piele după ce se vindecă.
ce e o nălucă ? îţi şoptesc numele, iar aerul îngheaţă.
năluca e o casă abandonată cu toţi pereţii prăbuşiţi,
rămăşiţele unui foc pe care eu l-am pus la cale şi tot eu
l-am stins până când am văzut pulsând numai vânătăi şi negru.
cenuşa încă mocneşte. e a mea. pe asta nu o mai poţi scoate din mine.
haide, aruncă-mă la pământ. juleşte-mă şi sfâşie-mă,
dar în fiecare noapte voi visa pulberea ridicându-se la stele.
dacă mă iubeşti, te rog, iubeşte-mă într-un mod pe care să-l înţeleg.
îţi şterg sângele de pe pumnii încleştaţi şi îţi spun numele,
iarăşi şi iarăşi, ca pe o litanie, până când adormi. îţi spun numele căci,
dacă mai există lumină prin marea tulbure care mi-s gândurile,
atunci tu eşti farul meu,
eu nu-mi concep scufundarea.

No comments:

Post a Comment