Sunday, 10 July 2016

skies that bruise

dormi ?
încă nu. mă gândeam.
la ce ?
la ce-am visat. soarele apunea, iar cerul s-a răsturnat precum o cupă cu vin. lumea întreagă a fost înghiţită şi s-a transpus în vânătăile oamenilor. noaptea, toţi umblau amorţiţi şi pierduţi şi goi, într-o beznă ţesută de mâinile lor.
numai tu poţi inventa scenarii apocaliptice şi în timpul somnului.
dar asta nu e tot. cerul era negru şi rece, fără constelaţii sau lună care să ofteze în faţa omenirii. oraşe ardeau în lipsa lor, ca nişte faruri ghidând corăbii. cu aripile mocnind , păsările zburau oarbe şi se izbeau de geamuri. stele căzătoare ce veneau prea aproape de dezordinea care suntem. noi ne aflam pe acoperişul unei fabrici cuprinse de flăcări. din rănile noastre se strecura afară fum. clădirea se destrăma sub noi, oasele noastre foşneau în timp ce ne iubeam printre bucăţi de fier vechi. ne atingeam şi ne dezintegram. într-o altă realitate am fi putut rămâne. iar gândul acesta mi s-a părut colosal. sfâşietor. te voiam în fiecare realitate. atunci am auzit păsările cântând şi m-am trezit din căldura înăbuşitoare. mi-a fost frig. mi-a părut rău.
de ce ? a fost numai un vis.
nu în totalitate. se întâmplă constant. tu mă atingi , iar eu te distrug. 

2 comments: