Friday, 8 July 2016

asleep

 Într-un oraș adormit, într-un vis care nu mai este un vis, numai eu mă trezesc ca să ascult păsările. În piepturile lor e cuibărită ruina, iar dimineața trebuie să o cânte ca să o despletească. Toate ne învîrtim în cercuri. Eu îmi frâng aripile de barele coliviei încercând să ies, iar ele refuză să plece. Continuă să se înalţe spre cerul neterminat, fără să aibă ceva de care să se agaţe. Cum le spui că nu a mai rămas nimic din ceea ce-și doreau odată ?

 Ȋmi repet că nu este un vis , felul în care tălpile mele lasă în urmă sânge. Ȋn miezul tuturor lucrurilor, se află un nume, o vânătaie, o religie. Pe trupul meu se ivesc înapoi vânătăile, una câte una. Le recunosc cu greu, de parcă nu mi-ar fi aparţinut cândva. Dacă aş întâlni o nălucă, aş întreba-o cine sunt. Străbat cerurile, tăind, cusând, descusând, transplantând nori, dar orizontul pe care îl vreau rămâne la mile depărtare. Nopţile mi le petrec ascultându-mi oasele foşnind, neliniştite. Uneori, când adorm, reuşesc să ţes din materialul viselor un alt oraş, mereu acelaşi. Inima mea zboară către vest şi uneori nu se întoarce. 

 Mă gândesc la apusuri, la cum am plecat ştiind dintotdeauna că nu aveam cum să rămân. Mă dezbrac de straturi, dând jos unul câte unul, şi sfârşesc în a-mi regăsi aceeaşi cameră rece, pustie, neterminată în care era şlefuit trupul meu de la bun început.

No comments:

Post a Comment