Friday, 22 July 2016

roots

when i spoke with your language, my hands stopped trembling.
the spine , it cannot decide whether she wants
the sky or the earth – but you had both of them and
love is even softer when she is the one holding the knife.
come here, you have my bareness, my breath and the place
where the slaughter has happened. make it all honey or ruin.
just let me pour myself in you, talk to your ghosts like they are mine.
i wanna stop being aware of my heart – the way it opens and closes,
but, more than often, shuts itself completely.
at the root of the sky, of the earth, of our hands entwined,
of your eyes and the stars within , lays a bruise. sometimes,
i think that everything breaks me a little. sometimes,
all i can think of is warmth and a love without teeth.

Friday, 15 July 2016

holy ghost

 în fiecare dimineaţă, la un sfert de oră după patru, păsările încep să cânte. pleoapele noastre parcă susţin greutatea văzduhului. vara se naşte în furtuni şi ceruri învineţite, în jurnale regăsite şi prieteni pe jumătate uitaţi.
 stăm în faţa aceleaşi ferestre şi privim ramurile copacilor zbătând-se , frunzele tremurând şi greierii torcând, la fel ca şi în celelalte veri dinaintea acesteia. sub lumina felinarelor.cutreierăm fără sens străzile unui oraş pe care încă îl cunoaştem, oricât ne-am străduit să ni-l ştergem din gânduri. zărim năluci la fiecare pas. nopţile ni le petrecem urmărind umbrele de pe pereţi. ne imaginăm cum ar fi să ne înghită întunericul cerului şi să ne preschimbe în stele. orice formă de viaţă ar fi la ani lumină depărtare.
 singurătatea ne străbate ca o coloană de fum. am uitat cât de grea se simte absenţa cuiva dintr-o cameră. iubim ce ne lipseşte ca pe o parte din însăşi structura noastră. când nu putem dormi, ne îmbrăţişăm strâns coastele. tot ce mai avem e focul mocnind şi locul în care sperăm să ajungem. în final, oricum ne trezim mereu copleşiţi de flăcări.

Wednesday, 13 July 2016

replaceable

 It either ends or it doesn’t. You either reach home or you learn yourself all over again. At least, that’s what you tell yourself in the long, sleepless nights. You’re going to wake up next morning and make coffee for you alone, just one spoon of sugar in one cup.

 She told me that all people are replaceable. It was a heavy word,  a pressure aching in both my throat and the universe. I asked myself when did she become so good at getting rid of ghosts. I could wear my ghosts wrapped around me like a sort of coldness. If people are that replaceable, then how do you let go ? Leaving is a war and you don’t come back the same. A star falls from the sky right into your pulse, but then you have to survive without it. Rewrite yourself until you’re no longer a home. A name must become a name, only without the sorrow.  Close the door that was only half-open. Hands not conveying warmth anymore, eyes swiftly moving from one another like a personal intrusion. Break yourself and dig the rot out. Leaving means tearing apart all these entire cities that I have inside me and saying they’re not worth it.

 People think dreams aren’t real only because they’re not tangible. But I swear, some nights I carry past lives and all I can do is lie still and taste the blood in my mouth.

Sunday, 10 July 2016

skies that bruise

dormi ?
încă nu. mă gândeam.
la ce ?
la ce-am visat. soarele apunea, iar cerul s-a răsturnat precum o cupă cu vin. lumea întreagă a fost înghiţită şi s-a transpus în vânătăile oamenilor. noaptea, toţi umblau amorţiţi şi pierduţi şi goi, într-o beznă ţesută de mâinile lor.
numai tu poţi inventa scenarii apocaliptice şi în timpul somnului.
dar asta nu e tot. cerul era negru şi rece, fără constelaţii sau lună care să ofteze în faţa omenirii. oraşe ardeau în lipsa lor, ca nişte faruri ghidând corăbii. cu aripile mocnind , păsările zburau oarbe şi se izbeau de geamuri. stele căzătoare ce veneau prea aproape de dezordinea care suntem. noi ne aflam pe acoperişul unei fabrici cuprinse de flăcări. din rănile noastre se strecura afară fum. clădirea se destrăma sub noi, oasele noastre foşneau în timp ce ne iubeam printre bucăţi de fier vechi. ne atingeam şi ne dezintegram. într-o altă realitate am fi putut rămâne. iar gândul acesta mi s-a părut colosal. sfâşietor. te voiam în fiecare realitate. atunci am auzit păsările cântând şi m-am trezit din căldura înăbuşitoare. mi-a fost frig. mi-a părut rău.
de ce ? a fost numai un vis.
nu în totalitate. se întâmplă constant. tu mă atingi , iar eu te distrug. 

Friday, 8 July 2016

asleep

 Într-un oraș adormit, într-un vis care nu mai este un vis, numai eu mă trezesc ca să ascult păsările. În piepturile lor e cuibărită ruina, iar dimineața trebuie să o cânte ca să o despletească. Toate ne învîrtim în cercuri. Eu îmi frâng aripile de barele coliviei încercând să ies, iar ele refuză să plece. Continuă să se înalţe spre cerul neterminat, fără să aibă ceva de care să se agaţe. Cum le spui că nu a mai rămas nimic din ceea ce-și doreau odată ?

 Ȋmi repet că nu este un vis , felul în care tălpile mele lasă în urmă sânge. Ȋn miezul tuturor lucrurilor, se află un nume, o vânătaie, o religie. Pe trupul meu se ivesc înapoi vânătăile, una câte una. Le recunosc cu greu, de parcă nu mi-ar fi aparţinut cândva. Dacă aş întâlni o nălucă, aş întreba-o cine sunt. Străbat cerurile, tăind, cusând, descusând, transplantând nori, dar orizontul pe care îl vreau rămâne la mile depărtare. Nopţile mi le petrec ascultându-mi oasele foşnind, neliniştite. Uneori, când adorm, reuşesc să ţes din materialul viselor un alt oraş, mereu acelaşi. Inima mea zboară către vest şi uneori nu se întoarce. 

 Mă gândesc la apusuri, la cum am plecat ştiind dintotdeauna că nu aveam cum să rămân. Mă dezbrac de straturi, dând jos unul câte unul, şi sfârşesc în a-mi regăsi aceeaşi cameră rece, pustie, neterminată în care era şlefuit trupul meu de la bun început.