Wednesday, 4 May 2016

împletind ceruri

 Ȋn multe nopţi, nu visez nimic. Sau poate că doar uit, mintea fiindu-mi ca o plajă pustie, mângâiată numai de talazuri. Ȋnsă atunci când visez, mă aflu într-o cameră goală. Numai văzduhul se zăreşte, slab, dintre crăpăturile din tavan. Eu şi cerul, despărţiţi unul de celălalt, fiecare în închisoarea lui. Ȋn miez de noapte, numai stelele mijesc, arzând, murind în cele din urmă. Nimic nu se schimbă. Măcar au dat viaţă văzduhului, a oamenilor şi a poveştilor lor – pentru că eu cred că ,la început, oamenii au fost creaţi din pulbere de stele. Milioane de constelaţii ce s-au stins după un timp , numai ca să mocnească şi să se preschimbe în sânge, oase , priviri. Oamenii au fost reflecţia cerului, au trăit cu el şi prin el. Dar ne-am pierdut. Ne-am îndepărtat de chemarea lor. Am uitat cu totul de lumea dinăuntrul nostru – am zis că a adormit sau că nu a existat vreodată. Am încetat să mai visăm.

 Doresc a-mi împleti din nou inima cu stele, să mă însufleţesc cu lumina lor la fel cum o face acelaşi cer rece. Vreau să mă visez singură, într-o cameră goală, cu un văzduh întreg sub coastele mele.

1 comment:

  1. Poate că nici nu vor mai învăța să viseze și lumea lor va rămâne așa. Și în cazul ăsta, trebuie să zburăm.

    ReplyDelete