Tuesday, 23 February 2016

almost


 era un loc pe podea de unde, întinşi, puteau vedea pe fereastră freamătul oraşului: aleile precum artere deschise, trecătorii împrăştiindu-se prin ceaţa dimineţii, blocurile cenuşii răsărind, dure, străzile ca o revărsare de nuanţe. făceau des asta. zăceau pe podea şi priveau în gol, oraşul pulsând în jurul lor , dar nu şi în ei, acelaşi oraş care odată li se păruse îndepărtat, plăsmuit.

 au vrut să ajungă până la stele, însă nu reuşiseră. erau mai mult păsări captive decât oameni, mai mult idei pierdute pe vârful buzelor decât scriitori. încă visau la drumuri lungi, târziu în noapte, fără să aibă vreo destinaţie anume. îşi închipuiau locuri în care ar fi fost nişte străini al căror nume va fi dat uitării. voiau să-şi simtă trupul tremurând,  însufleţit, iar gândurile să le fie o tulburare de constelaţii. voiau conversaţii şoptite sub lumina lunii. voiau pagini răsfoite printre degete.

 priveau şi priveau, dar oraşul niciodată nu răsuna pentru ei. rămâneau întinşi, spate în spate, fără să simtă trecerea orelor, aproape crezând în galaxiile ce le mocneau în oase.

No comments:

Post a Comment