Sunday, 28 August 2016

a lover in need of confession

mâinile lui ardeau tot timpul, de parcă era prometeu şi fugise cu focul zeilor. uneori, chiar aşa se şi simţea. era lumină între ei, dar buzele lor se obişnuiseră cu vânătăile şi forma gloanţelor. îi scrise numele cu limba în cerul gurii, chiar acolo unde se afla pustiul, şi nu mai dădu peste cicatrice.


 tânjea după ea după cum pământul însuşi dorea răcoarea. trupul ei îi era altar, iar el căuta de atât de mult timp un loc pe care să-l venereze. îngenunche. tremurul degetelor ei îi despletiră însăşi măduva, aducând la viaţă tot praful dinăuntrul său. sub atingerea ei, se destăinuia cu toată foametea şi febra. sub atingerea ei, se mistuia precum stelele căzătoare. ţesu căldură până în străfundul oaselor ei. nicio damnare nu avea să fie mai dulce ca şi claviculele ei răsucindu-i-se sub piele. erau amândoi numai abandonare şi fugă şi răsuflări grele. aşternu poeme sub pielea ei, acolo unde ea nu cunoscuse decât întuneric. când îi spuse că nu a întâlnit ceva mai sfânt, ea doar râse.

 inima-i era o pânză goală care abia cunoscuse culoarea, dar privirea-i era al unui om care îşi găsise religia. uitaseră de stele. era destulă mirare şi constelaţie chiar acolo unde se aflau ei.

Friday, 19 August 2016

the heart at the end of the sea

interiorul ei era numai vânt şi ploaie. plecase pe bicicletă numai cu o lanternă în buzunar şi cu cărţile de la bibliotecă înghesuite în rucsac. pedalând, simţea mirosul paginilor răsfoite răspândindu-se în jurul ei ca o aură. acum, cu tălpile goale afundându-se în spuma mării şi cu mânecile cămăşii rupte, visa la perseide. aştepta ca cerul să o învăluie, să o întregească, să o cheme acasă.

respira briza ca un ostatic căruia i s-au permis câteva clipe de răgaz afară. se îndepărtase de oamenii fără iubire, de străzi, de zidurile aceluiaşi oraş care nu-i aparţinea. fusese atât de singură , captivă între mişcările acelor de ceasornic. aici, tremurând odată cu talazurile ce se izbeau de stânci, timpul nu exista. venise ca să scrijelească cu creionul pagini vechi, să găsească cuvintele parcurse de atâţia înaintea ei, dar care cumva încă respirau. aproape le percepea numărul de bătăi pe literă. povestea se despletea sub ochii ei şi o primea înăuntru fără să-i ceară nimic înapoi. erau numai ea, stelele şi hârtia.

de fiecare dată, adormea lângă cărţile deschise, cu perseidele lucind printre genele ei îmbrăţişate. în dreapta, scoicile captau răsuflările ei şi răzvrătirea mării. nisipul se prindea de braţele ei pentru ca apoi să fie luat de vânt şi dus sus, în văzduh, către aştri.


Wednesday, 10 August 2016

litanie

vino şi caută-mă acolo unde vânătăile se unesc cu cerul plumburiu,
iar coastele se însufleţesc sub degete precum clapele unui pian.
ce e o nălucă ? ceva mort care nu crede că este mort.
e târziu, şi niciunul din noi nu poate adormi, iar pasările
freamătă şi freamătă în copaci până când şi ele uită că sunt păsări.
ne îngropăm în pâmânt şi tu visezi cu stelele iar eu
te visez pe tine , până dimineaţa, când chipul se schimbă în lumină.
nu-ţi pot vedea niciodată toate laturile în acelaşi timp. văd mai mult
o a doua lumină şi încă o umbră, o umbră care trebuie să fiu eu.
te-am ţinut de mână şi nu m-ai crezut când ţi-am zis că
juliturile te îmbracă cu încă un strat de piele după ce se vindecă.
ce e o nălucă ? îţi şoptesc numele, iar aerul îngheaţă.
năluca e o casă abandonată cu toţi pereţii prăbuşiţi,
rămăşiţele unui foc pe care eu l-am pus la cale şi tot eu
l-am stins până când am văzut pulsând numai vânătăi şi negru.
cenuşa încă mocneşte. e a mea. pe asta nu o mai poţi scoate din mine.
haide, aruncă-mă la pământ. juleşte-mă şi sfâşie-mă,
dar în fiecare noapte voi visa pulberea ridicându-se la stele.
dacă mă iubeşti, te rog, iubeşte-mă într-un mod pe care să-l înţeleg.
îţi şterg sângele de pe pumnii încleştaţi şi îţi spun numele,
iarăşi şi iarăşi, ca pe o litanie, până când adormi. îţi spun numele căci,
dacă mai există lumină prin marea tulbure care mi-s gândurile,
atunci tu eşti farul meu,
eu nu-mi concep scufundarea.

Sunday, 7 August 2016

honey and numbness

 era o dimineaţă de august şi noi am pornit la drum odată cu soarele. auzeam numai murmurul motoarelor, a maşinilor făcând dragoste cu străzi întortocheate,

 în vreme ce conduceam printr-o ceaţă prin care abia mijea soarele.
ne aflam prea mulţi oameni într-o singură maşină , iar râsetele noastre se înălţau pe jumătate adormite, strecurându-se apoi pe geam ca o scrisoare spre alţi călători. coatele ni se afundau în bancheta din spate şi în coastele celui de lângă noi. trupurile noastre erau miere şi amorţeală. pe lângă noi treceau oraşe şi oameni şi visuri, în timp ce nălucile noastre au rămas la sute de mile depărtare, stingându-se ca nişte faruri în prăbuşire. inspirăm şi râdem. ne întregim. ne trezim încet scăldaţi în lumina dimineţii şi nu mai suntem bolnavi. nu mai avem nici trecut, nici viitor, ci doar această clipă a pleoapelor întredeschise şi a râsetelor revărsându-se nestăvilit. 

 când aerul îngheţă şi soarele se pierdu dincolo de orizont, emoţia noastră se-nfiripă în apusul filtrându-se printre nori şi în cântecele vechi răsunând la radio.

Tuesday, 2 August 2016

the hard way

you came crawling at the back of the door that day –
with your mouth full of blood
and your heart tucked in the cup of your hands.
i don’t want it anymore, you said.
the water can endure, but ice, ice does not forgive.
you poured yourself on the stairs of the house
full of someone else’s photos ; it was your
eyes, your lips pouting, too much melting,
too many bruises and not enough warmth.
she was the skeleton you didn’t know how to explain,
the one you had to run away from just to survive.
when you came back, you had to pick old
wounds; you had to blosson back into
ache and hatred and become someone worse than before.
you never knew how to stop stitching yourself
with thread from other people’s scars,
never knew how to love the empty out of you.
yes, you got here the hard way, but there’s no nightmare
and you don’t have to play the monster anymore.

Friday, 22 July 2016

roots

when i spoke with your language, my hands stopped trembling.
the spine , it cannot decide whether she wants
the sky or the earth – but you had both of them and
love is even softer when she is the one holding the knife.
come here, you have my bareness, my breath and the place
where the slaughter has happened. make it all honey or ruin.
just let me pour myself in you, talk to your ghosts like they are mine.
i wanna stop being aware of my heart – the way it opens and closes,
but, more than often, shuts itself completely.
at the root of the sky, of the earth, of our hands entwined,
of your eyes and the stars within , lays a bruise. sometimes,
i think that everything breaks me a little. sometimes,
all i can think of is warmth and a love without teeth.

Friday, 15 July 2016

holy ghost

 în fiecare dimineaţă, la un sfert de oră după patru, păsările încep să cânte. pleoapele noastre parcă susţin greutatea văzduhului. vara se naşte în furtuni şi ceruri învineţite, în jurnale regăsite şi prieteni pe jumătate uitaţi.
 stăm în faţa aceleaşi ferestre şi privim ramurile copacilor zbătând-se , frunzele tremurând şi greierii torcând, la fel ca şi în celelalte veri dinaintea acesteia. sub lumina felinarelor.cutreierăm fără sens străzile unui oraş pe care încă îl cunoaştem, oricât ne-am străduit să ni-l ştergem din gânduri. zărim năluci la fiecare pas. nopţile ni le petrecem urmărind umbrele de pe pereţi. ne imaginăm cum ar fi să ne înghită întunericul cerului şi să ne preschimbe în stele. orice formă de viaţă ar fi la ani lumină depărtare.
 singurătatea ne străbate ca o coloană de fum. am uitat cât de grea se simte absenţa cuiva dintr-o cameră. iubim ce ne lipseşte ca pe o parte din însăşi structura noastră. când nu putem dormi, ne îmbrăţişăm strâns coastele. tot ce mai avem e focul mocnind şi locul în care sperăm să ajungem. în final, oricum ne trezim mereu copleşiţi de flăcări.

Wednesday, 13 July 2016

replaceable

 It either ends or it doesn’t. You either reach home or you learn yourself all over again. At least, that’s what you tell yourself in the long, sleepless nights. You’re going to wake up next morning and make coffee for you alone, just one spoon of sugar in one cup.

 She told me that all people are replaceable. It was a heavy word,  a pressure aching in both my throat and the universe. I asked myself when did she become so good at getting rid of ghosts. I could wear my ghosts wrapped around me like a sort of coldness. If people are that replaceable, then how do you let go ? Leaving is a war and you don’t come back the same. A star falls from the sky right into your pulse, but then you have to survive without it. Rewrite yourself until you’re no longer a home. A name must become a name, only without the sorrow.  Close the door that was only half-open. Hands not conveying warmth anymore, eyes swiftly moving from one another like a personal intrusion. Break yourself and dig the rot out. Leaving means tearing apart all these entire cities that I have inside me and saying they’re not worth it.

 People think dreams aren’t real only because they’re not tangible. But I swear, some nights I carry past lives and all I can do is lie still and taste the blood in my mouth.

Sunday, 10 July 2016

skies that bruise

dormi ?
încă nu. mă gândeam.
la ce ?
la ce-am visat. soarele apunea, iar cerul s-a răsturnat precum o cupă cu vin. lumea întreagă a fost înghiţită şi s-a transpus în vânătăile oamenilor. noaptea, toţi umblau amorţiţi şi pierduţi şi goi, într-o beznă ţesută de mâinile lor.
numai tu poţi inventa scenarii apocaliptice şi în timpul somnului.
dar asta nu e tot. cerul era negru şi rece, fără constelaţii sau lună care să ofteze în faţa omenirii. oraşe ardeau în lipsa lor, ca nişte faruri ghidând corăbii. cu aripile mocnind , păsările zburau oarbe şi se izbeau de geamuri. stele căzătoare ce veneau prea aproape de dezordinea care suntem. noi ne aflam pe acoperişul unei fabrici cuprinse de flăcări. din rănile noastre se strecura afară fum. clădirea se destrăma sub noi, oasele noastre foşneau în timp ce ne iubeam printre bucăţi de fier vechi. ne atingeam şi ne dezintegram. într-o altă realitate am fi putut rămâne. iar gândul acesta mi s-a părut colosal. sfâşietor. te voiam în fiecare realitate. atunci am auzit păsările cântând şi m-am trezit din căldura înăbuşitoare. mi-a fost frig. mi-a părut rău.
de ce ? a fost numai un vis.
nu în totalitate. se întâmplă constant. tu mă atingi , iar eu te distrug. 

Friday, 8 July 2016

asleep

 Într-un oraș adormit, într-un vis care nu mai este un vis, numai eu mă trezesc ca să ascult păsările. În piepturile lor e cuibărită ruina, iar dimineața trebuie să o cânte ca să o despletească. Toate ne învîrtim în cercuri. Eu îmi frâng aripile de barele coliviei încercând să ies, iar ele refuză să plece. Continuă să se înalţe spre cerul neterminat, fără să aibă ceva de care să se agaţe. Cum le spui că nu a mai rămas nimic din ceea ce-și doreau odată ?

 Ȋmi repet că nu este un vis , felul în care tălpile mele lasă în urmă sânge. Ȋn miezul tuturor lucrurilor, se află un nume, o vânătaie, o religie. Pe trupul meu se ivesc înapoi vânătăile, una câte una. Le recunosc cu greu, de parcă nu mi-ar fi aparţinut cândva. Dacă aş întâlni o nălucă, aş întreba-o cine sunt. Străbat cerurile, tăind, cusând, descusând, transplantând nori, dar orizontul pe care îl vreau rămâne la mile depărtare. Nopţile mi le petrec ascultându-mi oasele foşnind, neliniştite. Uneori, când adorm, reuşesc să ţes din materialul viselor un alt oraş, mereu acelaşi. Inima mea zboară către vest şi uneori nu se întoarce. 

 Mă gândesc la apusuri, la cum am plecat ştiind dintotdeauna că nu aveam cum să rămân. Mă dezbrac de straturi, dând jos unul câte unul, şi sfârşesc în a-mi regăsi aceeaşi cameră rece, pustie, neterminată în care era şlefuit trupul meu de la bun început.

Wednesday, 1 June 2016

hearts reversing

i only know a thing about decomposing:
even my bones keep missing you.

look, i’ve been wearing my loneliness
like second skin, over my blood,
over my bones.
i’ve diagnosed myself a long time ago :
alone until sleep; and then dreaming
of hearts reversing,
of ruination in the most beautiful way possible.
we’ve traded the bullets wrong;
being apart wasn’t even an option –
now it’s the gun. it’s saying the least
just trying to avoid the ache.

i wanted to write about the night when
the hurry to embrace began.
instead, i’m thinking about wolves.
it begins in the same feverish winter :
let me come to you,
let me rest my collarbones against yours.
you can’t make a cage out of yourself anymore.
would you hold your head under the water for me ?
sit tighter. i want to sink my claws into something
alive and beating and turn it into my own.
i know you can survive this.

so, maybe, the loneliness isn’t a bad thing ;
i just got to stitch myself with it
since my skin isn’t enough to keep
the blood from dripping
every time I brush against someone.

Monday, 16 May 2016

to the person who made me a dreamer and a poet


there were months when i didn’t have a single poem in me; but still, i had more love and light and hurt than i could handle. at dusk, i sat in my bed , soaked in longing. loneliness echoed in me and i gave her hundreds of names, although there was only one i missed. at midnight, I kept whispering let the less loving of the two of us be me . it never came true.

you were the first one who taught me compassion ; love was a knife in your hands, but, God, how I loved it. i cut myself on its edges and kept coming back. at least, that’s what i write about, when i’m not afraid. it’s not that i am scared of what words can do – it’s about what they can’t do. what good are they if i can’t have you back, if you don’t want me to have you back ?

long train rides while laughing and peeking at strangers on the side of the tracks. looking into the deepest and darkest of skies. these are the dreams we should be having. i shouldn’t be cleaning them up right now. there was a heart that went missing a few years ago. just like that – gone. i dreamed i lost it. it came true.

that heart was not made for bullets.

but it goes on. i pretend that stars at night are nothing else but stars. i pretend there was no love so kind that I could have died for. 

Wednesday, 4 May 2016

împletind ceruri

 Ȋn multe nopţi, nu visez nimic. Sau poate că doar uit, mintea fiindu-mi ca o plajă pustie, mângâiată numai de talazuri. Ȋnsă atunci când visez, mă aflu într-o cameră goală. Numai văzduhul se zăreşte, slab, dintre crăpăturile din tavan. Eu şi cerul, despărţiţi unul de celălalt, fiecare în închisoarea lui. Ȋn miez de noapte, numai stelele mijesc, arzând, murind în cele din urmă. Nimic nu se schimbă. Măcar au dat viaţă văzduhului, a oamenilor şi a poveştilor lor – pentru că eu cred că ,la început, oamenii au fost creaţi din pulbere de stele. Milioane de constelaţii ce s-au stins după un timp , numai ca să mocnească şi să se preschimbe în sânge, oase , priviri. Oamenii au fost reflecţia cerului, au trăit cu el şi prin el. Dar ne-am pierdut. Ne-am îndepărtat de chemarea lor. Am uitat cu totul de lumea dinăuntrul nostru – am zis că a adormit sau că nu a existat vreodată. Am încetat să mai visăm.

 Doresc a-mi împleti din nou inima cu stele, să mă însufleţesc cu lumina lor la fel cum o face acelaşi cer rece. Vreau să mă visez singură, într-o cameră goală, cu un văzduh întreg sub coastele mele.

Tuesday, 26 April 2016

folding

when i think of myself, i always think of folding ;
hands pressing together,
whole constellations consumed in the night sky,
never finding the end of my thoughts.

i never intended this to be a confession ;
but when i have two worlds in my hands
i choose emptiness.
this is how i can get away from it.
when i love someone, it’s always
the one behind the gun,
the one who pulls the trigger.
it’s always me who hands the bullets.

there is so much light beneath,
it makes my spine throbe and bend ;
just not enough to enter someone’s bones
and finally stay.

Saturday, 16 April 2016

imperiu fara vise

Ȋn visele noastre, reuşim a frânge un imperiu lipsit de vise. Scriem despre priviri, atingeri, iar, cumva, în fiecare univers în care se află , ele freamătă a lumină. Pe buzele noastre tremură mereu versuri; le rostim ca pe o litanie, încercând să le găsim noi înţelesuri.

 Iubim tot ce este însufleţit, tot ce e pictat cu vânătăi, dar totuşi a izbutit să se ridice. Iubim tot ce este intens şi neobişnuit, orice vibrează sub atingerea cuvintelor, orice este neîntregit şi nu doreşte să-şi revină. Priveşte-ne mâinile, încheieturile, centrul inimii. Ducem dorul a tuturor lucrurilor pe care nu le cunoaştem. Ȋnăuntrul nostru, oraşe se scaldă în lumină, iar râuri curg nestăpânite. Ȋnăuntrul nostru, o pasăre se zbate neliniştită, vrând să iasă, să dărâme zidurile numai ca să vadă felul în care norii se împletesc cu cerul. Undeva, o lume apune, iar văzduhul e incolor, însă acea lume nu e a noastră.

 Nimic nu are rost, asta e frumuseţea. Nimic nu are rost şi noi încă scriem poezii. Nimic nu are rost şi încă vrem să atingem stelele cu aceeaşi ardoare ca şi prima dată când le-am zărit. 

Friday, 25 March 2016

wolves without teeth


imagine war.
the past like a buried bone, scattered like the bruises
that once were a heart, yet still relentless.
the air is alive with the dust of our longing.
these are all the fevers we’ve learned how to live with.
these are all the scars we can’t live without.

imagine truce.
it was then when you came to me, restless and yearning.
we were never good at choosing our own demons,
but you leaned in, hands upturned.
i did not know that wolves are even capable
of unlearning themselves.
i could not dare tolook at my own hands.

imagine surrender.
in the absence of words, i stitched up the wounds.
it was a cold spring morning when i found it.
an entity for which you don’t have a name,
the one which you were built for.
love taking root in a corner.

imagine redemption,
light flowing from within,
unfolding.

Saturday, 5 March 2016

the language of emptiness

in every language
they call us empty.
everything we touch isn’t dark enough.

but how could they know
the feeling of light
in all the unbearable places ?
we are nothing but scars,
yet there are shapes of dreams and stars.

once, i loved.
once, i didn’t have all these nebulas inside of me –
all that is bruised and blackened
curled up like the night sky.
entire cities stained and left in ruins.

i’m sorry.
i really tried to stay good –
but I still flinch away from that light.

Friday, 26 February 2016

caged birds

a caged bird – humming and afraid.
your own bones not recognising you.
you feel so outside of yourself.
is it consuming ?
to never be pulled into existance ?

blue hands,  no pulse in your voice.
so many ways of being alone.
sometimes i remember them all
right before i fall asleep.

maybe it’s not about getting out ;
maybe it’s about the darkness between seconds,
the silence in yourself,
a space so small and soft that
only a touch can destroy.

Tuesday, 23 February 2016

almost


 era un loc pe podea de unde, întinşi, puteau vedea pe fereastră freamătul oraşului: aleile precum artere deschise, trecătorii împrăştiindu-se prin ceaţa dimineţii, blocurile cenuşii răsărind, dure, străzile ca o revărsare de nuanţe. făceau des asta. zăceau pe podea şi priveau în gol, oraşul pulsând în jurul lor , dar nu şi în ei, acelaşi oraş care odată li se păruse îndepărtat, plăsmuit.

 au vrut să ajungă până la stele, însă nu reuşiseră. erau mai mult păsări captive decât oameni, mai mult idei pierdute pe vârful buzelor decât scriitori. încă visau la drumuri lungi, târziu în noapte, fără să aibă vreo destinaţie anume. îşi închipuiau locuri în care ar fi fost nişte străini al căror nume va fi dat uitării. voiau să-şi simtă trupul tremurând,  însufleţit, iar gândurile să le fie o tulburare de constelaţii. voiau conversaţii şoptite sub lumina lunii. voiau pagini răsfoite printre degete.

 priveau şi priveau, dar oraşul niciodată nu răsuna pentru ei. rămâneau întinşi, spate în spate, fără să simtă trecerea orelor, aproape crezând în galaxiile ce le mocneau în oase.

Thursday, 18 February 2016

ablaze

 you told me you don’t know what healing looks like.

 it looks like breathing in the space between letters. waking up surrounded by the smell of hospital. falling asleep with the sound of rain brushing the windows. dreaming with the power of comets crashing. guitar chords shivering. fingertips that make your heart tremble. walking into a foreign city, nobody knowing your name. bones coming together. wounds stitched. spreading your wings and feeling the air shifting, warm and conforting.

 learning to never stop reaching the stars. you’re braided from moonlight and your mind shines like a constellation. you were born dragon. you alone set the darkness of the sky ablaze.

 healing looks like living and having a story to tell. and i don’t know anyone who doesn’t have a story worth telling.

Thursday, 11 February 2016

beautiful and tragic in the fall down

 you told me that you were no work of art. just a blank canvas. but you were the only stardust that i could enter without doubts. you melted in my hands like paint. you’ve sewn skies in the blackest parts of me. you carry what you love inside and it lightens your eyes.

 i told you  i’m a galaxy of memories i do not want to keep. i’ve been teaching myself emptiness, wanted to unwrite every shred of my skin. wanted to become one of those blank canvases. i’m tired of being enclosed, dark-eyed and tense. there were the moments that made great poems. and then there are the restless ones that i don’t know how to let go of. there’s something beautiful and tragic in the fall down, you said to me. but there’s no pulse in my canvas. nothing that would remotely resemble summer nights and pastels. imagine curtains shuddering. imagine a heart calling out from a train station at midnight, love barely crawling. ghosts from a past life. this body of mine isn’t made to live in one place.


 but i’ve been learning to keep the scratches in my canvas. i am an ocean muttering storms, raw and real.  i’ve been learning a new meaning for without : without my scars , i would be nameless.

Tuesday, 12 January 2016

novocaine

  întotdeauna am putut locui în reverii. am reuşit a descoase aripi. am reuşit a împleti lumi. m-am plimbat în călătorii lungi, în spatele maşinii, fără trecut, fără viitor, numai luna şi stelele licărind în urma mea. m-am întrupat în lumina ce foşnea printre perdele, dimineaţa devreme, atunci când visele sunt mai însufleţite şi oamenii mai fragili. mi-am filtrat gândurile în visele lor. în largul cerului, m-am prăbuşit odată cu perseidele ca într-o mare. mi-am simţit inima fremătând prin rândurile cărţilor şi, pentru câteva ore, am putut fi oricine. m-am plimbat prin muzee şi mi-am simţit oasele tremurând odată cu inspiraţia. am simţit emoţii răbufnind acolo unde constelaţiile mi-erau de ani amorţite. am fost totul. apoi am fost nimic.
  
  acolo, iarna nu se întâmplă din nou şi din nou. acolo, am pulsaţii în spatele coastelor. acolo, universul nu e făcut din atomi. e ţesut din poveşti. iar eu sunt una din ele.

Friday, 8 January 2016

mythology of longing

 Remember me, I whisper. Our hands press against each other hard enough to bruise. Your fingertips bury themselves in mine like a promise. We’ve built an entire mythology of longing and sleepless nights.

 You’re pulling back. You’re telling me about storms and skinned knees and all of them resemble the blackest parts of me. But I only want to save myself, and to save you and to reach home. I’m tired of being on the run , like a fugitive running away from something disgraceful and half-forgotten. We’re ghosts, we’re rising scars , drifting away like dust. It’s a fitting punishment for a monster – to hold a loved one in its arms knowing it would pass months until they will see each other again.

  Maybe if I was a different person. Maybe if the world willed it. Instead, we’re half a country away, only the starless sky between us. Please, unroot me from my longing.  The rooms I am in are so lonely, they beg for your haunting. My darkness begs for your hands. It can even trace history. Here was hurt. Here was love. Here was us, in the middle of creation.