Monday, 30 November 2015

consecințe

 nu e din cauza ta. e vorba de ce-ţi voi face eu după ce voi termina.

 tu, degetele agăţându-se de haina mea, cuvinte incapabile să-ţi părăsească buzele. vei străbate mai adânc oceanul care e mintea mea, căutându-i capătul. mă vei parcurge până-n măduva oaselor, până la marginea luminii, acolo unde-mi vei cuprinde pustiul în braţe. găseşte-mi vocea în întuneric. tremură pentru mine.
 te vei deschide pentru mine. nu e din cauza ta. voi fi doar eu, răscolindu-te. te vei deschide şi-ţi voi răvăşi nălucile din nopţile când nu exista nimic altceva în afara oaselor murmurând, a frământărilor înăbuşite, a cearşafurilor înfăşurate în jurul coapselor. te voi însufleţi cu lumile pe care le voi împleti în tine. îţi voi cere să-mi rosteşti numele la nesfârşit, să-l imprimi în stele. în dimineţile timpurii, te vei trezi cu numele meu sfâşiindu-ţi buzele. îţi vei redeschide cicatricile din palme doar ca să mă simţi câteva minute. îţi voi fi fantomă, iar tu nu-ţi vei dori decât să mă păstrezi sub coaste.

 voi fi dorul din venele tale. îţi voi fi însăşi structura oaselor. nu va mai rămâne nimic care să-ţi aparţină. n-aş fi putut să-ţi ating constelaţiile fără să te ruinez. dar am făcut-o oricum.

Saturday, 21 November 2015

distanţă

 câteodată îmi plimb degetele pe un atlas şi-mi imaginez că simt atingerea mâinilor tale.

  în poeziile mele, oamenii se iubesc delăsători, abandonându-se unul altuia până când nu-şi mai dau seama dacă îşi aparţin sieşi sau fiinţei din braţele lor. interiorul lor răsună ca freamătul unor aripi în zbor. când se deschid, din ei se revarsă triluri şi văzduhuri deschise. sunt oameni ce reuşesc să prindă întreaga lume în pumn şi să adoarmă seara cu ea sub pernă. imaginează-ţi constelaţiile dinăuntrul lor.

 în realitate, toate păsările s-au pierdut.  nu-mi mai amintesc stelele ce-ţi brăzdează pielea.  mă izbesc de ziduri , iar totul e negru şi gol. visez despre cicatrici, despre noduri care s-au desfăcut, fantome ce se ascund sub claviculă. lumina nu izbuteşte să mă mai găsească. uneori mă abandonez lupilor. le fac confesiuni iar ei îşi împietresc inimile în faţa mea. le fac confesiuni iar ei mă părăsesc în mijlocul străzii.

 e târziu. poeziile mele îşi caută epilogul la sute de mile distanţă. între mâinile noastre deja începe să se însereze.

Wednesday, 18 November 2015

names of the night

 stars as people,
 settling like dust on the sky.
 past lovers as black holes,
 lips devouring blood
 and flesh and tendones.
 the big bang:
 names of collision in the dark,
 fingers on my spine,
 heart and heat and light
 entwined.
 eyes like constellations,
 always at the edge of implosion.

 the becoming of the matter:
 us, sitting
 on the collarbone of the universe,
 blood stains in the moonlight.

 blood stains that speak.

Saturday, 14 November 2015

the anatomy of the word


 Ȋntr-o noapte de vineri, un scriitor descoperea anatomia cuvântului.

 Sub mâinile lui, literele pulsau. Scria numai despre cele mai profunde şi intime şi întunecate ascunzişuri. Numai când îşi lepăda teama putea deveni el însuşi. Scria despre priviri goale în care oamenii nu-şi mai au casă, distanţe ce nu se pot măsura. Ascunzişul oaselor ei pe timp de furtună. Trupul ei dezvăluindu-se precum rândurile dintr-o carte, catifea sub palmele lui.

 O simţea chiar şi când nu scria despre ea, împletindu-se din manuscris în manuscris precum o umbră. Ȋi percepea absenţa de parcă se plimba pe holurile unui muzeu pustiu. Poemele deveniseră litanii ce-i purtau numele. Ea era galaxii şi nebuloase, ea era o gaură neagră, ruptă din materialul primordial al lumii. Ȋl copleşea şi-l măcina, îi schimba văzduhurile, îl întregea. Ea era devenirea şi sfârşitul lui.

 Ȋţi aud tumultul fantomelor, zicea ea adeseori. Hainele i se impregnaseră cu cerneala cu care-şi contura el lumile.  De ce nu le dai drumul ? Iar el tăcea.  Se gândea la seri apăsătoare, la emoţii despre care evita să vorbească. La visele pe care le avea, vise în care blocurile şi stelele şi cerurile se prăbuşeau, iar erau încremeniţi în mijlocul morţilor. Arzând, încerca să se agaţe de ea, de părul, de hainele ei, dar în mâinile lui nu găsea decât fragmente ale oraşului care a fost cândva al lor. De fiecare dată, se mistuiau în vacarmul oamenilor şi-n clinchet de sticlă, amândoi lipsiţi de trecut, lipsiţi de viitor, fără să reuşească să existe cu adevărat.

 Iar atunci începea să scrie.

Friday, 6 November 2015

healed and bruised

 You know this story. Everybody does.
 It’s the desperate, always running from yourself story.
 At night, I wake up without remembering who I am, but thinking about all the things that I’ve lost. Heavy breathing, hands on the edge of my sternum. Hands that soothe, hands capable of ruining.

  I was always in that place , right between healed and bruised. There was a fine line and I failed to cross it – I did not want to cross it. The world was soft and fragile that I couldn’t stand the thought of loving one more thing, of making someone else capable of tearing me apart, of waking me up in the middle of the night, disheartened with worry.

  I could’ve made art out of the knots in my hair, hung to poetry until I turned into soft silk. Open my ribs and dream of clears skies. Light is so much easier to love.  But I wanted ruin, I wanted sin. Tell me about the nightmares you’re having night after night, about the places you weren’t sewn up quite right. I crave for the silence of your ghosts. They speak to mine. After all, everyone says that Rome was built on ruins.

 Somebody asked me why I keep holding unto that. But how can I let it all go ?