Sunday, 25 October 2015

left unsaid



 te-am visat de două ori. prima oară degetele mi se agăţau de tot ce a mai rămas din tine -  privire, degete, haină – iar a doua oară mi-am încălcat promisiunea. ţi-am zis că nu te voi lăsa să devii o fantomă, cu vocea tulburându-se în uitare, cu ochii doar un ecou. nu e epilogul pe care îl merităm. am suferit prea mult pentru un asemenea sfârşit.

 te cunoşteam în ambele visuri. ţi-aş fi ştiut toate dedesubturile chiar şi fără nume, fără timp, fără bătaie de inimă. acum întind mâinile şi nu te mai găsesc. mi-e teamă să-ţi aud glasul şi să realizez iarăşi că mi-e dor. sper că nu s-a făcut prea târziu.

 voi adormi din nou. în visul acesta nu va trebui să ne spunem nimic. nopţile petrecute deasupra oraşului vor vorbi pentru noi. vom fi doi oameni , fără început, fără sfârşit, privind spre văzduhuri deschise. sperând. ne vom deschide trupurile şi vom lăsa lumina să izvorască din ele, să picteze cerul cu stele. vom împleti constelaţii cu inimile noastre şi le vom numi după noi. şi vom şopti după ce vom fi atins fiecare petic de cer: vom rămâne. vom rămâne.

 îmi doresc să pot avea amintirile astea cu tine.                   

Sunday, 18 October 2015

ruination



 Ce oraşe ai lăsat în ruină ?
 Doar pe cele la care mă întorc când scriu. Cele pe care le revăd în timpul somnului.

 Cum arată ?
 Ca oamenii care sunt mai mult fantome decât oameni. Ca genul de rană pe care nu încetezi să o atingi, să vezi cât mai sângerează. Vezi totul ca prin ceaţa. Chipuri pe care le-ai cunoscut odată, pe care încă ţi se pare că le cunoşti, dar nu în acelaşi fel. Uneori ochii lor vorbesc prea mult, alteori prea puţin.

 Cât de mult s-au agăţat în căderea lor ?
 Au fost praf de stele, iar mai apoi constelaţii. Ȋn final s-au preschimbat în găuri negre, absorbind totul în jur. Oase şi măduvă, vise şi lumină. Buzele lor ne-au purtat sângele. Au absorbit trupuri întregi şi au ruinat inimi în tumultul lor doar ca să găsească pe cineva pe care să-l strângă în braţe. Pentru asta a fost războiul lor. Ȋnainte de ei a fost numai liniştea. Acum e doar apăsarea. Istoria îşi răsfrânge umbra asupra noastră.  Au fost alţii înaintea lor. Vor mai fi alţii de acum încolo.

 Dar şi ei şi-au lăsat visele ţie. Visele şi tenebrele şi tresărirea degetelor.
 E un basm. Pe jumătate uitat. E povestea din spatele poveştii. Am atins văzduhuri dar acum nu mai vedem aceleaşi lucruri. Ȋn fiecare vis există ruine, doar numele sunt diferite.  Adevărul e acesta. Privim, ne ţinem răsuflarea şi aşteptăm să aflăm cât de mult din noi va mai rămâne la sfârşit.

Sunday, 11 October 2015

the girl who ran with wolves

Cut it open and stitch up the remains. Then repeat. Sometimes the words come pouring in in the way only a wound can reveal itself on the outside.

 We endure cold winters and fingertips on our spine. We endure the way history repeats itself, people breaking our ribs to get inside, the warmth of the fire, the ashes flooding our mouth. Can you resist being hurled to the ground ? How much of us is going to get away ? We’re told about the dreams where we end up with wolves, but we’re still looking to pull the dead out of the water and tuck them in warm clothes again. We long at night , dream of the place where nothing is bruised and blackened. When we wake up, the scars are still there.

 A hunter’s heart, lonely and quiet, always running , always looking back for ghosts. Did we forget someone ? Did we ruin our last resting place ? We’ve grown thicker skin, twisted our veins like they were made of paper. We took a thread and a needle and sew ourselves up with all the pieces we could find. Sometimes we aren’t put together right and become the monsters we fear.

 There are no more nightmares at night. Now we barely sleep.

Thursday, 1 October 2015

the anatomy of missing someone



 i miss you. it’s like a gunshot wound:
 you don’t know how bad it hurts 
 until you see it.

i remember clinging to your clothes,
the warmth of your collarbones
your eyes like the starry night.
this started like redemption,
but now it’s just a burial,
the loneliness settling around
like dust.

we should have known better :
to leave without saying goodbye.
here, i promise i won’t be cruel.
hold my hands and just
trace the bruises.
watch my eyes turn pale.
a thing most fragile and intense.

i will lie awake just to feel your absence
shivering from my skin
to my bones.


do you ache for me ?