Thursday, 24 September 2015

înstrăinare

 Acum mă cuprinde melancolia când ascult tăcerea oraşului. E prea linişte şi întunecat şi mort. M-am obişnuit cu acorduri de chitară pe străzi înguste, cu ecoul surd al paşilor pe dale de piatră. Auzind bătaia ploii la fereastră, nu mă pot gândi decât la tremurul Vâltavei pe timp de furtună şi la felul în care lebedele îşi unduiesc aripile deasupra apei. Mi-am lăsat acolo o parte din mine, iar acum fiecare reminiscenţă răsună a pustiu.

 Ȋn faţa aceluiaşi balcon, îmi beau cafeaua privind singurătatea văzduhului. Septembrie e o rană ce se sparge din cer, iar eu mă las învăluită de pulsul ei. Mă gândesc la putreziciune. Mă gândesc la frunze prăfuite şi alei moarte, la nopţile cu miros de cenuşă, la golurile de nestrăbătut, golurile despre care nimeni nu vorbeşte. Răsuflu prin trecuturile mele. Uneori îmi reîntâlnesc nălucile în scris. Au rămas singurele care încă mă definesc. Până şi ele vorbesc de înstrăinare.

 Sunt ultimele zile aici. Ȋncerc să văd cât din viaţa mea poate încăpea într-o geantă. Voi fi departe de zilele de august, de serile petrecute sub licărirea felinarelor. Mă întreb,oare va exista un loc unde să mă simt acasă în pielea mea sau voi continua să fug, ca până acum ?

No comments:

Post a Comment