Wednesday, 16 September 2015

exhumed

 Undeva, oraşul tremură însufleţit, însă nu pentru noi, niciodată pentru noi. Am trăit numai cu jumătăţi de măsură, înstrăinaţi şi rătăciţi, ruine ce se dezintegrează ajungând în pulsul cuiva. Ia-mi mâna. Hai să fugim într-un loc unde nu vom mai arunca priviri peste umăr şi nu vom mai stârni fantome de fiecare dată când scriem. Un loc unde ne scuturăm cenuşa impregnată în părul nostru şi o luăm de la capăt.

 A trecut atât de multă vreme de când nu a mai existat altceva decât praf în pieptul meu. Trebuie să cred în locul acela. Trebuie să mai existe altceva în afară de demonii noştri răsuflând sub pernă, altceva în afară de răni deschise şi genunchi juliţi. Aici, nu mi-a mai rămas nimic, nimic decât propriile-mi oase plângând, pleoapele zdrelite de nesomn, degetele agăţându-se în cădere de năluci.  

 Vom pleca de aici chiar dacă va trebui să ne luăm întregul trecut în spate.  Ia-mi mâna. Vreau să-ţi simt textura pielii, constelaţiile ascunse, lumina din măduva oaselor. Paşii ne vor purta pe străzi înguste, iar pulsul prin acorduri de chitară. Deasupra oraşului, vom privi crema cafelei înfăptuindu-se în galaxii. Vom asculta poveştile altor oameni şi ne vom simţi inima fremătând.

  Spune-mi că niciodată nu ne vom obişnui cu toate astea. 

2 comments: