Wednesday, 2 September 2015

boli interne


 Ȋncă te mai caut în rândurile aşternute pe hârtie, în şovăirea buzelor, în freamătul ochilor ; însă mâinile mele refuză să mai vorbească despre noi, ca şi când orice reminiscenţă a chipului tău nu-mi încălzeşte interiorul mai mult decât ar putea să o facă un străin. Nu-mi aduc aminte nici măcar textura constelaţiilor tale, aceleaşi constelaţii ce-mi stârneau cândva boli interne. Ți-am conturat atât de des năluca încât ai devenit doar o cicatrice palidă, înceţoşată, care nu mă mai defineşte. 

 Dar uneori îmi place să rup copcile, să redeschid rana, doar ca să-mi reamintesc cum e să ai pe cineva în puls. Prin artere larg deschise, fantomele curg. Mi-ai dezgropat gloanţele de sub piele şi ţi-a plăcut ce ai găsit. Ai scos la iveală tot ce era fragil şi negru şi vulnerabil ca să-ţi imprimi atingerea în subconştientul meu. Ai vrut pe cineva care să te salveze şi asta ai primit. Cineva ca tine, cineva în a cărui îmbrăţişare să te ascunzi, cineva care să te asculte şi să-ţi întindă pansamentele. 

 Ține-mă, mă îmbolnăvesc, ţi-am zis într-o zi. Trupurile noastre tremurând, sunetul răsuflărilor noastre, tu ţinându-mi capul sub apă ca să-mi revin. Ȋn pieptul meu e un glonte cu numele tău, aş fi murmurat, dar ştiam că nu vei avea curajul să-l scoţi. Toate pansamentele pe care ţi le întindeam erau umezite în sângele meu. Nu-ţi foloseau. Numai rândurile mele scrise te însufleţeau, nu şi vederea mea. Vindecă-mă, te-am rugat, iar tu m-ai lăsat fără vlagă-n oase şi cu amintirea flăcărilor impregnată în păr.

 După atâta timp, am izbutit să privesc străzile noastre fără să simt nimic. Iar acum vom fi întotdeauna altundeva. Vânătăile voi şti mereu unde să le caut.

No comments:

Post a Comment