Wednesday, 30 September 2015

the dead

 Lucruri care se frâng uşor : sticla, visurile, oamenii. Fiecare se distruge în mod diferit.
 Când eram mici, ne ridicam privirile spre stele, ascunzându-ne sub pleoapele lor. Le-am întipărit în memorie, ştiind că mereu vom fi acasă sub licărirea lor. Ne-am tăinuit în ele secretele şi dorinţele şi trecutul. Nu ştiam cum e să te afli în pulsul cuiva.

  Ȋntre două trupuri ar trebui să existe doar lumina ce ne străbate până în măduva oaselor. Culoarea inimilor noastre : cea a amurgului , când cerul îşi descoase mantia şi razele se răsfrâng sângerii la marginea văzduhului. Ne rugăm să existe cineva care să ivească ecouri în noi, dar mereu sfârşim căutând vânătăile. Totul, numai să simţim fiorii urcând pe şira spinării, numele nostru murmurat ca un refugiu, venele noastre picurând la final cerneală.

  Ne folosim somnul drept anestezic, dar dimineaţa ne trezim bolnavi. Visurile le-am îngropat ca pe nişte trupuri lipsite de suflu. Sunt cuvinte care răzbesc, cuvinte rostite ca o litanie la timpul nepotrivit, cuvinte încălcate. Ȋntre trupurile noastre există doar regret.

 Ȋntotdeauna morţii sunt mai însufleţiţi ca noi. Ȋi găsim în nopţile reci când întindem mâinile şi nu găsim decât întuneric. Le-am surprins amprentele pe pielea noastră. Morţii nu dorm. Morţii nu visează. Iar noi nu suntem decât ruine abandonate în faţa lor.

Thursday, 24 September 2015

înstrăinare

 Acum mă cuprinde melancolia când ascult tăcerea oraşului. E prea linişte şi întunecat şi mort. M-am obişnuit cu acorduri de chitară pe străzi înguste, cu ecoul surd al paşilor pe dale de piatră. Auzind bătaia ploii la fereastră, nu mă pot gândi decât la tremurul Vâltavei pe timp de furtună şi la felul în care lebedele îşi unduiesc aripile deasupra apei. Mi-am lăsat acolo o parte din mine, iar acum fiecare reminiscenţă răsună a pustiu.

 Ȋn faţa aceluiaşi balcon, îmi beau cafeaua privind singurătatea văzduhului. Septembrie e o rană ce se sparge din cer, iar eu mă las învăluită de pulsul ei. Mă gândesc la putreziciune. Mă gândesc la frunze prăfuite şi alei moarte, la nopţile cu miros de cenuşă, la golurile de nestrăbătut, golurile despre care nimeni nu vorbeşte. Răsuflu prin trecuturile mele. Uneori îmi reîntâlnesc nălucile în scris. Au rămas singurele care încă mă definesc. Până şi ele vorbesc de înstrăinare.

 Sunt ultimele zile aici. Ȋncerc să văd cât din viaţa mea poate încăpea într-o geantă. Voi fi departe de zilele de august, de serile petrecute sub licărirea felinarelor. Mă întreb,oare va exista un loc unde să mă simt acasă în pielea mea sau voi continua să fug, ca până acum ?

Friday, 18 September 2015

last tender place

it took so long,
to find the bravery in our flesh,
the sunlight in our marrow.
the pulse throbbing from our fingertips.

there’s something about us.
something that wounds and heals,
at the same intensity,
just like poetry
written in the coldness of the night.

here, you can hide inside me,
in my last tender place.
i got rid of the ghosts.

i want to know
if you shiver with intention.
i want to know
if i should search my body for scars
or the stars for our names.

Wednesday, 16 September 2015

exhumed

 Undeva, oraşul tremură însufleţit, însă nu pentru noi, niciodată pentru noi. Am trăit numai cu jumătăţi de măsură, înstrăinaţi şi rătăciţi, ruine ce se dezintegrează ajungând în pulsul cuiva. Ia-mi mâna. Hai să fugim într-un loc unde nu vom mai arunca priviri peste umăr şi nu vom mai stârni fantome de fiecare dată când scriem. Un loc unde ne scuturăm cenuşa impregnată în părul nostru şi o luăm de la capăt.

 A trecut atât de multă vreme de când nu a mai existat altceva decât praf în pieptul meu. Trebuie să cred în locul acela. Trebuie să mai existe altceva în afară de demonii noştri răsuflând sub pernă, altceva în afară de răni deschise şi genunchi juliţi. Aici, nu mi-a mai rămas nimic, nimic decât propriile-mi oase plângând, pleoapele zdrelite de nesomn, degetele agăţându-se în cădere de năluci.  

 Vom pleca de aici chiar dacă va trebui să ne luăm întregul trecut în spate.  Ia-mi mâna. Vreau să-ţi simt textura pielii, constelaţiile ascunse, lumina din măduva oaselor. Paşii ne vor purta pe străzi înguste, iar pulsul prin acorduri de chitară. Deasupra oraşului, vom privi crema cafelei înfăptuindu-se în galaxii. Vom asculta poveştile altor oameni şi ne vom simţi inima fremătând.

  Spune-mi că niciodată nu ne vom obişnui cu toate astea. 

Monday, 14 September 2015

about belonging


  If I could’ve saved anything from the fire, it would have been your touch imprinted on my skin, your eyes laughing at sunset, the marrow of our bones filled with light. That was before, when you needed me, when I haven’t spilled so much blood for you, before you got inside and ruined me. The problem is, I can’t do it anymore. I can’t look at this graveyard made out of our bones crying.

 You see, I take the parts of you that I can remember, suture them together and make a creature that maybe will love me. Oh, but I can’t ever get the creature to say the right lines. I can’t even make it stay beside me. You never belonged to me, not even slightly, not even in the endless nights when our breaths were entwined in one another. It was so late, yet we couldn’t sleep. We were so young then. I was loving a ghost, a pale reflection, never the whole.

 Here, help me, you would say, but you never noticed my hands trembling. You say I love you, I love you, please don’t leave, but you can never bring yourself to ask how my day was. You liked my laugh, but not my demons. You said I won’t harm you, but you made a bullet and painted it with my name so you’d make sure I’ll remember you. I swear, these last months you made me so empty, I had to search my skin for scars every time I saw you.

 If the day ever comes when I have to let you go, I promise I would make it easy for you. But this doesn’t mean that I won’t feel the bullet striking, the taste of ashes in my mouth, my chest shaking.

Wednesday, 2 September 2015

boli interne


 Ȋncă te mai caut în rândurile aşternute pe hârtie, în şovăirea buzelor, în freamătul ochilor ; însă mâinile mele refuză să mai vorbească despre noi, ca şi când orice reminiscenţă a chipului tău nu-mi încălzeşte interiorul mai mult decât ar putea să o facă un străin. Nu-mi aduc aminte nici măcar textura constelaţiilor tale, aceleaşi constelaţii ce-mi stârneau cândva boli interne. Ți-am conturat atât de des năluca încât ai devenit doar o cicatrice palidă, înceţoşată, care nu mă mai defineşte. 

 Dar uneori îmi place să rup copcile, să redeschid rana, doar ca să-mi reamintesc cum e să ai pe cineva în puls. Prin artere larg deschise, fantomele curg. Mi-ai dezgropat gloanţele de sub piele şi ţi-a plăcut ce ai găsit. Ai scos la iveală tot ce era fragil şi negru şi vulnerabil ca să-ţi imprimi atingerea în subconştientul meu. Ai vrut pe cineva care să te salveze şi asta ai primit. Cineva ca tine, cineva în a cărui îmbrăţişare să te ascunzi, cineva care să te asculte şi să-ţi întindă pansamentele. 

 Ține-mă, mă îmbolnăvesc, ţi-am zis într-o zi. Trupurile noastre tremurând, sunetul răsuflărilor noastre, tu ţinându-mi capul sub apă ca să-mi revin. Ȋn pieptul meu e un glonte cu numele tău, aş fi murmurat, dar ştiam că nu vei avea curajul să-l scoţi. Toate pansamentele pe care ţi le întindeam erau umezite în sângele meu. Nu-ţi foloseau. Numai rândurile mele scrise te însufleţeau, nu şi vederea mea. Vindecă-mă, te-am rugat, iar tu m-ai lăsat fără vlagă-n oase şi cu amintirea flăcărilor impregnată în păr.

 După atâta timp, am izbutit să privesc străzile noastre fără să simt nimic. Iar acum vom fi întotdeauna altundeva. Vânătăile voi şti mereu unde să le caut.