Thursday, 6 August 2015

nostalgie

întotdeauna călătoream spre apusul soarelui cu ferestrele coborâte, cu inima fremătând şi cu părul răvăşindu-se în bătaia vântului. auzeam chemarea autostrăzilor, tumultul, anticiparea ce o promiteau. ne strecuram pe străzile înţesate de calători, fluturi de noapte atraşi de răbufnirea unei raze de lumină. nu mai conteneam a ne cufunda în realitatea ce ne inunda pleoapele. am privit de sus oraşe şi vise, iar în închipuirea noastră totul avea să rămână: luminile adormite, licărind pe la geamuri, forfota trecătorilor, privirile însufleţite. vedeam în fiecare călător o poveste pe care o întâlneam o singură dată în perindările noastre. noi înşine eram cuvinte tremurând în suflul vântului, hoinărind în toate locurile pe care le cuprindeam cu privirea. 

uitându-ne înapoi, am realizat că avusesem totul şi că nicicând nu vom mai fi la fel de fericiţi. zilele au devenit simple reverii ale unor locuri pe care nu le-am văzut şi oameni pe care încă nu i-am întâlnit. oare de când nu am mai privit orizontul cum îşi descoase răsăritul de sub mantie ?

No comments:

Post a Comment