Sunday, 30 August 2015

thanatologie


I. thanatologie : studiul morţii.
 
II. de fiecare dată când prin mâinile mamei se perindă o poză cu colegii ei de liceu, ea îmi poate zice cu exactitate care din ei a murit. de obicei e de vină cancerul.
 
III. încă îţi poţi aminti prima dată când cineva ţi-a atins constelaţiile şi apoi a plecat. încă îl poţi regăsi în unele poeme pe care le scrii, dar niciodată în realitate. cât de mult se poate schimba o persoană până devine un străin, până ce totul seamănă mult prea bine cu o crimă ?
 
IV. în pieptul meu miroase a praf de puşcă. coastele mele sunt ziduri prăbuşite în urma unui război. încă mă trezesc în miez de noapte cu plămânii purtând amintirea flăcărilor, a fumului. parcă scriu mai bine când sunt pustie, mai însufleţit.
 
V. fiecare străin pe care-l întâlnesc e măcinat de vreo boală internă. nu e nevoie de autopsie. suntem toţi vene şi muşchi şi oase şi la fel de lipsiţi de speranţă.
 
VI. thanatologie : toţi umblăm cu gloanţe ascunse în pielea noastră.

Tuesday, 25 August 2015

stained


When I think of what I leave behind, I always remember the bruises, the sleepless nights, the demons howling at midnight. The dolls , wide-eyed, with their insides showing from their open wounds, and the feeling of being exposed, like a revealed corpse at the morgue. Sheets of paper filled with dust, ink spilled like blood, spread around like bandages. I carved my throat with words when I couldn’t speak. Waiting, always waiting. The guitar, the chords, forgotten like a lost lover, and the empty silence between the walls. The smell of salt, salt in the tears, salt being poured on the wounds. Ribs like prison bars, sewn under the skin. I remember aching until I came undone,  until my chest was only gunpowder and sorrow. This is what I was left with after the fire.

 I want to forget, I want to forget dearly. I dream of my skin turning to steel, my ribs to ice banks, my heart hardened like a stone. I long for the coldness in my bones, hands that do not tremble. No more nightmares. I dream of a night when I can finally sleep. 

Thursday, 20 August 2015

ruination

 Spune-mi că ne-am născut cu inimile goale.

 Spune-mi că trăim precum lupii, precum umbrele, înfioraţi şi flămânzi, mereu căutând să scăpăm de răceala oaselor noastre. Ne-am trezit cu gloanţe înfipte în pieptul nostru şi nu ştim să fim decât revolvere. Distrugem tot ce ne aparţine. Când iubim, trupurile noastre devin morgi, ultime locuri de odihnă. Purtăm boli în adâncul scheletelor noastre. Purtăm pe buze nume ca pe nişte cicatrici.

 Spune-mi că în visele noastre nu ne folosim mâinile ca să sfâşiem. În visele noastre, simţim sub degete piele şi căldură şi nebuloase şi nu căutăm să le zdrobim. Cineva ne cântă în timp ce sub pleoapele noastre se zbat coşmaruri. Când ne trezim, nicio fantomă nu ne mai răscoleşte atriile. Ne mistuim sub atingeri blânde, ne însufleţim când întâlnim o altă răsuflare. Visăm la nume rostite ca pe o litanie şi denumim constelaţii cu ele.

  Poţi să iubeşti un monstru, dar asta nu îl va schimba. Poţi să-l însufleţeşti, dar nu poţi să-i descoşi gloanţele din piept. Ne-am născut cu inimile goale şi încă căutăm ceva vulnerabil, ceva al nostru, ceva a cărui căldură ne va despleti pustiul în care ne cufundăm. 

Monday, 17 August 2015

imprints

Come closer.
Can you hear the humming ?

                            I.   so let me tell you the story about my undoing:
there are still fingertips bruising my body
even in the calmest of nights,
the calmest of storms.

                 II.     this will be a story about a girl
    that mends and sews broken hearts
and not only on paper.

    III.      i can still hear her laugh
echoing and vanishing like smoke
( just tell me where you are.
i’ll trace my fingers against all these years
and i’ll live in your skin again. )

               IV.   i have never learnt how to love
without breaking bones;
the only people i have ever known
only stayed long enough
to wound.

        V.       writing is like
a religion
and i am willing to shred
my veins open
if that means
letting go.


Tuesday, 11 August 2015

like kissing blood off of your knuckles;

 Trecuse atât de mult timp de când nu o văzuse, încât credea că mâinile ei îl vor fi uitat, că privirea va şovăi în faţa sa, că acel chip va fi cel al unei străine. Dar se uită în străfundul ochilor ei şi regăsi aceleaşi alei moarte sub apăsarea constelaţiilor stinse. Simţi aceeaşi fremătare a inimii în sunetele ploii, aceeaşi unduire a vorbelor, şi putea să jure că încă exista pentru ea în nopţile târzii, când îndrăznea a-şi aşterne gândurile pe hârtie.

 Trăise ca o nălucă atâta vreme, încât căldura ei stranie părea a-l însufleţi. Răsuflările lor se întâlniră, flămânde. În jurul lor, întreaga creaţie se destrămă. Despleti poeme de pe buzele ei goale şi-şi găsi numele, un ecou venind din măduva oaselor. Îi sărută sângele de pe pumnii strânşi în timp ce tremura. Degetele lui se pierdură prin părul ei răvăşit, când altădată îşi cunoscuseră perfect drumul: cărarea dreaptă, ceafa, proeminenţele vertebrelor ivindu-se de sub piele, precum o hartă ce aştepta să fie descifrată. Exista în ea, prin ea.

 Nu vom mai cădea, îi spuse el.

 Am fost în cădere liberă încă de prima oară când ne-am întâlnit, răspunse ea. Ȋncă ne prăbuşim. Când ne vom izbi de pământ, îţi voi simţi sângele pe buze.. Îmi pare rău că nu e sângele meu. Nu mi-a mai rămas decât pulbere.

Saturday, 8 August 2015

rotten

  She took the things that she loved and destroyed them.

 She was relentless in her despair, like a bullet ripping apart flesh. She thought of herself as a monster – always hurting and incapable of cherishing. At times, she could sense the coldness, the misery of her soul, as something tangible. There was nothing human about her, she liked to think; nothing but a soul left too often trembling and afraid.

 Only if someone could have told her that all people are lonely and bruised at heart ; that loving the bones that sustain you is enough; that she only needed someone to kiss the blood on her knuckles and to listen to the ghosts aching in her chest.

 I have rot between my ribs and an emptiness to swallow me whole, she told him.
 What do you want ? he whispered.
 To sink my claws into something alive and beating. To make it mine. 

 And, that night, and the ones that followed, he sung her lullabies. He laid in front of her, vulnerable, hands upturned, so she could see the shadow of his bruises. She could have wounded him so easily, with just a snap of her fingers, as she tore many others. But his soft voice and tender heart spoke to her rotten core.

 How can you love a monster when you don’t know what’s capable of ? she asked.
 He looked into the darkness of her eyes, the darkness of herself, and smiled.
 I’d let you break my heart all the same. Then we’d both be broken.

Thursday, 6 August 2015

nostalgie

întotdeauna călătoream spre apusul soarelui cu ferestrele coborâte, cu inima fremătând şi cu părul răvăşindu-se în bătaia vântului. auzeam chemarea autostrăzilor, tumultul, anticiparea ce o promiteau. ne strecuram pe străzile înţesate de calători, fluturi de noapte atraşi de răbufnirea unei raze de lumină. nu mai conteneam a ne cufunda în realitatea ce ne inunda pleoapele. am privit de sus oraşe şi vise, iar în închipuirea noastră totul avea să rămână: luminile adormite, licărind pe la geamuri, forfota trecătorilor, privirile însufleţite. vedeam în fiecare călător o poveste pe care o întâlneam o singură dată în perindările noastre. noi înşine eram cuvinte tremurând în suflul vântului, hoinărind în toate locurile pe care le cuprindeam cu privirea. 

uitându-ne înapoi, am realizat că avusesem totul şi că nicicând nu vom mai fi la fel de fericiţi. zilele au devenit simple reverii ale unor locuri pe care nu le-am văzut şi oameni pe care încă nu i-am întâlnit. oare de când nu am mai privit orizontul cum îşi descoase răsăritul de sub mantie ?

Monday, 3 August 2015

bruised and blackened

 Cred în inimi învineţite.

 Cred în pustiul care îţi poate frânge oasele, în felul în care absenţa pulsează în măduvă ca un organ. Pleoapele mi-s grele, purpurii, şi chiar dacă le închid încă izbutesc a vedea fantomele. Mă aud vorbind: un glas atât de îndepărtat, de înstrăinat, încât mă îndoiesc că e al meu. În oglindă, chipul pare nelalocul lui, şi trebuie să-mi ating buzele, conturul obrajilor, ca să mă conving că încă sunt acolo.

 Eram doar nişte copii, într-o noapte pustie, privind dincolo de întuneric, acolo unde ştiam că se cufundau coşmarurile. E locul unde caut cu înfrigurare răsunetul unei inimi, refuzând să cred că ceea ce ţin în braţe e doar un cadavru palid şi inert. Pare o călătorie fără sfârşit, de la persoana care plecase până la umbra neputincioasă care s-a întors acasă. Sunt o corabie care-şi întinde vela sub un văzduh lipsit de stele, şi în zare nu e niciun far care să-mi lumineze calea. Sunt o casă abandonată, doborâtă de flăcări, numai zidurile stând în picioare. Sunt un pustiu răzbind, şi în jur e prea rece şi negru şi gol.

 Nu poţi respira, aşa că scrii, şi speri ca noaptea următoare să nu te găsească coşmarurile.