Friday, 19 June 2015

healing


 Când îmi amintesc de tine, mă gândesc la un spital.

 Mă gândesc la camere lungi şi albe, la plămâni ce se zbat ca să răsufle. La perfuzii ce străbat vene sidefii, la bătaia unei inimi sub pleoape închise. Am făcut tot ce am putut , îi aud pe doctori spunând, dar dedesubtul bandajelor îmi simt rănile sângerând prin cusături.
 Vreau să mă vindec, dar încă simt mirosul războiului impregnat în păr şi piele şi viscere. Am ieşit din vâlvătaia focului, dar cenuşa încă sclipeşte, însufleţită , în şovăirea ochilor. Oamenii o văd. O evită din instinct, ca pe ceva putrezit. Poate de asta m-am şi obişnuit să-mi ţin privirea plecată.

 Vezi tu, mi-am pierdut reflexele. Am uitat pentru ce-mi sunt mâinile atunci când nu tremură. Odată, degetele mele au fost ancore, agăţându-se de oameni în tumultul lor ; acum au rămas doar o pereche de corzi slabe pe care nimeni nu le mânuieşte. Am uitat până şi cele mai rudimentare acte.

 N-am mai putut scrie după ce-ai terminat cu mine. Cum e să-ţi fie smulă din tine exact partea care te defineşte ? Absenţa ta o resimţeam ca pe un membru amputat. Năluca ta încă sălăşluia în jurul meu. Pe urmă, după ce mi-am revenit, nu am putut scrie decât despre tine, şi aveam atât de multă cerneală închegată în vene. Poate, într-o zi, îţi voi arăta cicatricile pe care mi le-ai lăsat. Nu mă aştept să înţelegi. La urma urmei, nu ai văzut niciodată sângele ce-ţi păta mâinile.

  Am fost o pasăre cu aripile frânte, prăbuşindu-se vertiginos spre pământ, însă am învăţat să-mi cos rănile. Mi-am revenit, sau, cel puţin , asta îmi place să cred. Îmi spăl mirosul de spital, mirosul tău, din păr. Mă ridic. Îmi rătăcesc cuvintele prin scrisori în loc să ţi le adresez ţie. Încerc să fiu ocupată , să-mi uit gândurile. Dar când închid ochii, întunericul are aceeaşi culoare ca irişii tăi.

Friday, 5 June 2015

living in reverse


 The present is nothing. We always fall in love with the idea of us, but fail to actually live up to our imagination. That’s why we always think about the future instead of enjoying the moment. We always imagine what college would be like or how it would feel to travel the world. But when we actually get to find out what these things are actually like, we end up disappointed. Slowly , our whole life passes like this ; the present doesn’t exist, while the future becomes the past. And we will all reach a point in our lives when we realize that we can’t be happy anymore, that happiness is just a reminiscence and that there’s nothing left for us. You’re in love with a memory. An echo from another time.


 Honestly, I hope that I won’t ever reach that point ; but, looking back, all these years seem more like minutes and I feel like I’ve never lived at all.