Saturday, 28 March 2015

strike me down


 Au trecut zeci de nopţi de când nu ţi-am mai scris poeme, şi alte câteva sute de când ţi-am privit ultima oară ochii fremătând.

 Când ne-am întâlnit, m-ai scos din oceanul rece în care mă cufundasem, m-ai înfăşurat într-o plapumă şi m-ai ţinut la piept. Strâns, de parcă oasele mele erau ţesute din sticlă şi constelaţiile mele s-ar fi răspândit în milioane de stele căzătoare care s-ar fi pierdut în neant. În căderea mea liberă, ai fost singura persoană de care m-am putut agăţa. Pentru o vreme, mi-ai fost morfină. Mi-ai reverberat în oase şi piele, sânge şi nervi. Am putut respira prin tine. Mi-ai ţinut demonii departe în nopţile când am cedat în faţa lor. 

 Nu era o lume reală, dar era singura pe care o cunoşteam.

 Când mi-ai dat drumul, m-am izbit de pământ. Atât de tare, încă-mi simt trupul zdrelit când îmi aduc aminte. A fost ca un război în care ţi-am dat gloanţele de bunăvoie. Ţi-am mutat degetele pe trăgaci, am inspirat adânc şi mi-am lipit fruntea de gura revolverului. A fost numai o chestiune de timp până ţi-a tremurat mâna. Chiar dacă mi-am ţinut răsuflarea, tot am simţit lovitura.

 Mi-am lăsat visurile în palmele tale, iar tu le-ai zdrobit. Am încercat să te preschimb în graţie şi artă, iar tu m-ai lăsat într-o scenă a crimei.

 Dintre toate fantomele , tu ai rămas cea mai însufleţită.

1 comment:

  1. Fiecare cred că are câte o astfel de fantomă...

    ReplyDelete