Friday, 6 February 2015

withered

 Încă mă trezesc tremurând în miez de noapte din cauza ta.

 Stau nemişcată, îmbrăţişandu-mi oasele, aşteptând să nu-ţi mai simt răsuflarea izbindu-mi ceafa goală. Îmi ascult zvâcnetul inimii în timp ce mă frâng sub cearşafuri şi-mi înăbuş strigătul în carne. Îmi doresc să alunec în inconştienţă, să ţi se estompeze chipul în contururile altor vise, dar mă ţii captivă sub pleoape zăvorâte. Iar demonii ajung întotdeauna la timp.

 Tu eşti întunericul, ceaţa învolburată ce mă urmăreşte pe străduţe reci. Mi-ai îngenuncheat voinţa când ţi-ai imprimat atingerile pe trupul meu. M-am scufundat în apă, minute, luni, dar tot n-au dispărut. Niciodată n-am izbutit să-mi ţin monştrii sub pat, mereu vin după mine. Iar acum , pentru prima oară, scriu despre tine. M-ai mutilat prea adânc. N-o să-ţi iert asta niciodată.


 Câteodată îmi imaginez cum va fi când te voi întâlni din nou. Cum va fi când îmi voi pune mâinile reci deasupra ta şi-ţi voi frânge gâtul, cum îmi vei privi zâmbetul fără să înţelegi sunetul propriilor vertebre cedând.  Dar nici asta, nici măcar asta, nu-mi va aduce satisfacţia de a nu te fi întâlnit vreodată.

No comments:

Post a Comment