Saturday, 31 January 2015

write about what you fear most


they said
write about what you fear most
and I thought of the grief
I always wore to sleep
after trying to remember
the right shade of chocolate
in your eyes.

for a long time
your ribcage was
the safest place
I’ve laid my heart on,
my home.
so you can imagine
how I felt when
you started flowing
from my ink,
my fingers,
my words.

but the more I'd written,
the more I felt
homeless.

you are a shattered poem
and I can’t handle you
on paper
anymore.

Friday, 23 January 2015

pustiuri îmbrăcate în oameni


 “I love making, I love doing. I love being to the full, I love everything which is not sitting and watching and copying and dead at heart.”

John Fowles –  The collector


  
 Sunt un poem frânt, imposibil de aşternut pe hârtie, dar ale cărui cuvinte nescrise scapără în privire. Îmi curge cafea printre oase, am pete de cerneală pe degete, iar subconştientul meu e o constelaţie. Pe buze îmi port gândurile ca pe o scrisoare deschisă. Lutul meu e emoţia. Se scurge încet în ventricule până izbucneşte într-o pagină de jurnal sau în coardele unei chitări. Inspir visuri şi expir gânduri cu vene desfăcute.

 Vreau să creez frumuseţe, însă oamenii pe care i-am întâlnit sunt lipsiţi de pasiune. Nu-i pot scoate din amorţeală. Au ajuns simple pustiuri îmbrăcate în oameni. Trăiesc într-o societate mecanică şi au uitat cum e să ai propriile idei. Se mulţumesc cu copiile şi convenţionalul pentru că nu cer efort de gândire. Privesc cerul înstelat şi nu văd nimic. Toate constelaţiile lor sunt neînsufleţite. Se zgribulesc în propria ignoranţă şi, precum găurile negre, îi răsucesc pe toţi din jur în neantul nepăsării.  
  

 Mă inspiră oamenii care visează. Ei nu se lasă conduşi. Au propria lor viziune şi nu le e teamă să o contureze celorlalţi. Oamenii nebuni, săriţi de pe fix, dar şi nonconformiştii. Mă inspiră oamenii care au fost spulberaţi , dar aleg să-şi împletească rămăşiţele într-o nouă existenţă. Oamenii care nu se lasă limitaţi de idealurile societăţii. Oamenii care cred în ei înşişi. Pentru că ei sunt cei care vibrează. Iar eu rezonez cu ei. 

Thursday, 15 January 2015

empty lovers

 Nu era un călător. Ea era singura lume pe care o cunoştea.

 Stăteau amândoi unul în faţa celuilalt, fără viitor, fără prezent. Se trezi contemplându-i pulsul venelor si umbra ochilor, curbura taliei şi împreunarea claviculelor. Răsuflarea ei se împletea cu a lui, iar mireasma cafelei îl duse cu gândul la versurile pe care i le citea în nopţile târzii sub licărirea constelaţiilor. Nu contenea să o admire. Probabil se ivise din locul unde sfârşesc stelele căzătoare. Nu aparţinea nimănui. Era liberă.
 Ştiuse dintotdeauna cum se va termina, însă preferase să amâne sfârşitul.

  Meriţi tot ce-i mai bun, spuse ea.
 În întuneric, inima ei bătea precum aripile unui fluture captiv între coaste, sugrumat , zbătându-se să iasă.
  Am avut ce era mai bun. Nu pleca.

  În ochii ei se ascundea o lume din care-ar fi vrut să facă parte. Adormi în braţele ei, furat de inconştienţă. Adormi simţindu-se în siguranţă, învăluit în căldura trupului ei, cu chipul odihnindu-se în scobitura dintre clavicule.

 Dimineaţa, el răscoli cu înfrigurare pernele, sperând că visul său pierdut îşi va dezvălui ascunzătoarea. Aşternuturile încă îi purtau mireasma şi forma trupului. Râsul ei plutea printre firele de praf în lumină, dulce, străin.

 Următoarele săptămâni, nu încetă să o viseze. Ea luase locul somnului. Figura ei se întruchipa ca într-un coşmar, însă emoţiile lui erau tulbure, confuze cu iubire. Umbla mereu fără ţintă, îmbolnăvit de amintirea ei. Cu cât petrecea mai multă vreme departe de ea, cu atât otrava se înrădăcina mai adânc . Plecase, iar acum o iubea cu atât mai mult cu cât n-o înţelegea. Cu figura trasă, îndulcită de o melancolie amară, semăna mai mult decât oricând cu o nălucă. Iar ea era fantoma care-l bântuia neîncetat.