Monday, 28 December 2015

motionless

.         

            I.  Some people sleep at night.
But not lovers. And not when they are alone. They will lie awake, hands tucked on their chests, trying to silence their ghosts. Eyelids fluttering in the coldness of the room. They will lie awake , eyes wandering towards the night sky, where stars collide, where light commits suicide.

II. So maybe it’s a good thing.
That city’s so vast you can break my heart and get away with it. Never have to look at me again. Never have to reopen a constellation of scars.

III. You buried me in you and I became a mirror. 
It will be like it happened to someone else. Then, it will be like we never even existed. But you knew that, didn’t you ?

IV. We’ll never get to be ourselves again. We’ll crave change as long as there are people to change after. Inside us, we’ll be sewn up with different skies. We’ll try to explain our bruises. We’ll invent monsters under the bed for other people to stay beside us at night. We’ll learn to lie awake again.

Tuesday, 22 December 2015

brutal hearts

there are two versions of this story.

 in one version, i survived the fire and walked away. in the other version, i brought its memory with me. this is why i still hold you tight in some nights, fingertips still lingering on my skin. cradled in my heart like something sacred. i haven’t been held for a long time.

 at one moment, when i looked in the mirror, i only saw scars and you. now, getting ahold of you is like watching someone else’s life.

 i wanted to be able to see the wounds without reopening them. i wanted to be grateful. for you, being my anchor when i couldn’t stand in the storm. keeping my head over the water, watching my bruises get pale. you were the one who stitched my bones. you were the one who sew grief on my lips. i wanted to forget your name turning to glass in my mouth. i wanted to stop my hands from shaking.
  
 the first version would’ve been a good epilogue. but you desired to be brutal. your salt was scattered in my wounds. so when i looked at them, the whole world turned empty. colorless. you liked love sharpening its knife. i like keeping my ghosts silent.

Saturday, 12 December 2015

aripi cusute

 este o pasăre tremurând în spatele coastelor mele. e prea mică pentru lumea asta. i-am cusut aripile, iar trupul îi este impregnat de cenuşă. câteodată o simt cum se zbate printre nervi şi artere, încercând să scape, încercând în zadar să-şi întindă aripile. prin cicatricile ei izvorăşte lumina, dar războiul emană din penele ei. oricât de departe fug, nu reuşesc să mă îndepărtez de ea. mi se agaţă de gânduri în nopţile nedormite. îmi ciuguleşte bucăţi din inimă. rămăşiţele mi se izbesc de stern în ecouri.


 alte dăţi amuţeşte, ca şi cuprinsă de o stranie răceală. o păstrez înăuntru, în siguranţă. noaptea o aud cântându-şi disperarea. se teme să nu-i uit din nou numele. e singuratică. vreau să o ajut. uneori vorbesc cu vocea ei. îi descos aripile, chiar dacă se taie în marginile mele ascuţite. îi port fragilitatea pe buze. îmi închid ochii şi izbutesc din nou să fiu ea. inima mea îşi regăseşte rădăcinile. suntem amândouă un singur poem, însă niciodată în acelaşi timp.

Friday, 4 December 2015

longing

 On my way back home, I sat across a stranger.

 Out of the blue, he told me what he missed most : the songs of the birds, revealing in the pale morning. I told him I longed for the night sky, deep and endless, with constellations drifting in darkness – the sky you never see in a crowded city. Here, there is just an abyss that fits the one inside me.

 And then I thought about the other things I missed. The comfort of knowing who you are, of having something to believe in. I realised that I have many thing to run away from, but nothing to run to. I am restless, as I am always walking into a deep fog. I wake up too many times at night without knowing where I am. I am searching my body for the scars that define me. My wounds ache from the countless times I tore my stitches apart. I am a funeral home, bruises on my lips, no language to describe them.

 I have short moments of recognition. My heart leaps. My hands fade in and out of existance. Reality fades in and out of existance. My voice suddenly cracks. And I’m coming undone. Boneless. Hollow. I’m lost in the fog again and there’s no way out, no way out except to face the ghosts that I hide under the bed before I fall asleep.

Monday, 30 November 2015

consecințe

 nu e din cauza ta. e vorba de ce-ţi voi face eu după ce voi termina.

 tu, degetele agăţându-se de haina mea, cuvinte incapabile să-ţi părăsească buzele. vei străbate mai adânc oceanul care e mintea mea, căutându-i capătul. mă vei parcurge până-n măduva oaselor, până la marginea luminii, acolo unde-mi vei cuprinde pustiul în braţe. găseşte-mi vocea în întuneric. tremură pentru mine.
 te vei deschide pentru mine. nu e din cauza ta. voi fi doar eu, răscolindu-te. te vei deschide şi-ţi voi răvăşi nălucile din nopţile când nu exista nimic altceva în afara oaselor murmurând, a frământărilor înăbuşite, a cearşafurilor înfăşurate în jurul coapselor. te voi însufleţi cu lumile pe care le voi împleti în tine. îţi voi cere să-mi rosteşti numele la nesfârşit, să-l imprimi în stele. în dimineţile timpurii, te vei trezi cu numele meu sfâşiindu-ţi buzele. îţi vei redeschide cicatricile din palme doar ca să mă simţi câteva minute. îţi voi fi fantomă, iar tu nu-ţi vei dori decât să mă păstrezi sub coaste.

 voi fi dorul din venele tale. îţi voi fi însăşi structura oaselor. nu va mai rămâne nimic care să-ţi aparţină. n-aş fi putut să-ţi ating constelaţiile fără să te ruinez. dar am făcut-o oricum.

Saturday, 21 November 2015

distanţă

 câteodată îmi plimb degetele pe un atlas şi-mi imaginez că simt atingerea mâinilor tale.

  în poeziile mele, oamenii se iubesc delăsători, abandonându-se unul altuia până când nu-şi mai dau seama dacă îşi aparţin sieşi sau fiinţei din braţele lor. interiorul lor răsună ca freamătul unor aripi în zbor. când se deschid, din ei se revarsă triluri şi văzduhuri deschise. sunt oameni ce reuşesc să prindă întreaga lume în pumn şi să adoarmă seara cu ea sub pernă. imaginează-ţi constelaţiile dinăuntrul lor.

 în realitate, toate păsările s-au pierdut.  nu-mi mai amintesc stelele ce-ţi brăzdează pielea.  mă izbesc de ziduri , iar totul e negru şi gol. visez despre cicatrici, despre noduri care s-au desfăcut, fantome ce se ascund sub claviculă. lumina nu izbuteşte să mă mai găsească. uneori mă abandonez lupilor. le fac confesiuni iar ei îşi împietresc inimile în faţa mea. le fac confesiuni iar ei mă părăsesc în mijlocul străzii.

 e târziu. poeziile mele îşi caută epilogul la sute de mile distanţă. între mâinile noastre deja începe să se însereze.

Wednesday, 18 November 2015

names of the night

 stars as people,
 settling like dust on the sky.
 past lovers as black holes,
 lips devouring blood
 and flesh and tendones.
 the big bang:
 names of collision in the dark,
 fingers on my spine,
 heart and heat and light
 entwined.
 eyes like constellations,
 always at the edge of implosion.

 the becoming of the matter:
 us, sitting
 on the collarbone of the universe,
 blood stains in the moonlight.

 blood stains that speak.

Saturday, 14 November 2015

the anatomy of the word


 Ȋntr-o noapte de vineri, un scriitor descoperea anatomia cuvântului.

 Sub mâinile lui, literele pulsau. Scria numai despre cele mai profunde şi intime şi întunecate ascunzişuri. Numai când îşi lepăda teama putea deveni el însuşi. Scria despre priviri goale în care oamenii nu-şi mai au casă, distanţe ce nu se pot măsura. Ascunzişul oaselor ei pe timp de furtună. Trupul ei dezvăluindu-se precum rândurile dintr-o carte, catifea sub palmele lui.

 O simţea chiar şi când nu scria despre ea, împletindu-se din manuscris în manuscris precum o umbră. Ȋi percepea absenţa de parcă se plimba pe holurile unui muzeu pustiu. Poemele deveniseră litanii ce-i purtau numele. Ea era galaxii şi nebuloase, ea era o gaură neagră, ruptă din materialul primordial al lumii. Ȋl copleşea şi-l măcina, îi schimba văzduhurile, îl întregea. Ea era devenirea şi sfârşitul lui.

 Ȋţi aud tumultul fantomelor, zicea ea adeseori. Hainele i se impregnaseră cu cerneala cu care-şi contura el lumile.  De ce nu le dai drumul ? Iar el tăcea.  Se gândea la seri apăsătoare, la emoţii despre care evita să vorbească. La visele pe care le avea, vise în care blocurile şi stelele şi cerurile se prăbuşeau, iar erau încremeniţi în mijlocul morţilor. Arzând, încerca să se agaţe de ea, de părul, de hainele ei, dar în mâinile lui nu găsea decât fragmente ale oraşului care a fost cândva al lor. De fiecare dată, se mistuiau în vacarmul oamenilor şi-n clinchet de sticlă, amândoi lipsiţi de trecut, lipsiţi de viitor, fără să reuşească să existe cu adevărat.

 Iar atunci începea să scrie.

Friday, 6 November 2015

healed and bruised

 You know this story. Everybody does.
 It’s the desperate, always running from yourself story.
 At night, I wake up without remembering who I am, but thinking about all the things that I’ve lost. Heavy breathing, hands on the edge of my sternum. Hands that soothe, hands capable of ruining.

  I was always in that place , right between healed and bruised. There was a fine line and I failed to cross it – I did not want to cross it. The world was soft and fragile that I couldn’t stand the thought of loving one more thing, of making someone else capable of tearing me apart, of waking me up in the middle of the night, disheartened with worry.

  I could’ve made art out of the knots in my hair, hung to poetry until I turned into soft silk. Open my ribs and dream of clears skies. Light is so much easier to love.  But I wanted ruin, I wanted sin. Tell me about the nightmares you’re having night after night, about the places you weren’t sewn up quite right. I crave for the silence of your ghosts. They speak to mine. After all, everyone says that Rome was built on ruins.

 Somebody asked me why I keep holding unto that. But how can I let it all go ?

Sunday, 25 October 2015

left unsaid



 te-am visat de două ori. prima oară degetele mi se agăţau de tot ce a mai rămas din tine -  privire, degete, haină – iar a doua oară mi-am încălcat promisiunea. ţi-am zis că nu te voi lăsa să devii o fantomă, cu vocea tulburându-se în uitare, cu ochii doar un ecou. nu e epilogul pe care îl merităm. am suferit prea mult pentru un asemenea sfârşit.

 te cunoşteam în ambele visuri. ţi-aş fi ştiut toate dedesubturile chiar şi fără nume, fără timp, fără bătaie de inimă. acum întind mâinile şi nu te mai găsesc. mi-e teamă să-ţi aud glasul şi să realizez iarăşi că mi-e dor. sper că nu s-a făcut prea târziu.

 voi adormi din nou. în visul acesta nu va trebui să ne spunem nimic. nopţile petrecute deasupra oraşului vor vorbi pentru noi. vom fi doi oameni , fără început, fără sfârşit, privind spre văzduhuri deschise. sperând. ne vom deschide trupurile şi vom lăsa lumina să izvorască din ele, să picteze cerul cu stele. vom împleti constelaţii cu inimile noastre şi le vom numi după noi. şi vom şopti după ce vom fi atins fiecare petic de cer: vom rămâne. vom rămâne.

 îmi doresc să pot avea amintirile astea cu tine.                   

Sunday, 18 October 2015

ruination



 Ce oraşe ai lăsat în ruină ?
 Doar pe cele la care mă întorc când scriu. Cele pe care le revăd în timpul somnului.

 Cum arată ?
 Ca oamenii care sunt mai mult fantome decât oameni. Ca genul de rană pe care nu încetezi să o atingi, să vezi cât mai sângerează. Vezi totul ca prin ceaţa. Chipuri pe care le-ai cunoscut odată, pe care încă ţi se pare că le cunoşti, dar nu în acelaşi fel. Uneori ochii lor vorbesc prea mult, alteori prea puţin.

 Cât de mult s-au agăţat în căderea lor ?
 Au fost praf de stele, iar mai apoi constelaţii. Ȋn final s-au preschimbat în găuri negre, absorbind totul în jur. Oase şi măduvă, vise şi lumină. Buzele lor ne-au purtat sângele. Au absorbit trupuri întregi şi au ruinat inimi în tumultul lor doar ca să găsească pe cineva pe care să-l strângă în braţe. Pentru asta a fost războiul lor. Ȋnainte de ei a fost numai liniştea. Acum e doar apăsarea. Istoria îşi răsfrânge umbra asupra noastră.  Au fost alţii înaintea lor. Vor mai fi alţii de acum încolo.

 Dar şi ei şi-au lăsat visele ţie. Visele şi tenebrele şi tresărirea degetelor.
 E un basm. Pe jumătate uitat. E povestea din spatele poveştii. Am atins văzduhuri dar acum nu mai vedem aceleaşi lucruri. Ȋn fiecare vis există ruine, doar numele sunt diferite.  Adevărul e acesta. Privim, ne ţinem răsuflarea şi aşteptăm să aflăm cât de mult din noi va mai rămâne la sfârşit.

Sunday, 11 October 2015

the girl who ran with wolves

Cut it open and stitch up the remains. Then repeat. Sometimes the words come pouring in in the way only a wound can reveal itself on the outside.

 We endure cold winters and fingertips on our spine. We endure the way history repeats itself, people breaking our ribs to get inside, the warmth of the fire, the ashes flooding our mouth. Can you resist being hurled to the ground ? How much of us is going to get away ? We’re told about the dreams where we end up with wolves, but we’re still looking to pull the dead out of the water and tuck them in warm clothes again. We long at night , dream of the place where nothing is bruised and blackened. When we wake up, the scars are still there.

 A hunter’s heart, lonely and quiet, always running , always looking back for ghosts. Did we forget someone ? Did we ruin our last resting place ? We’ve grown thicker skin, twisted our veins like they were made of paper. We took a thread and a needle and sew ourselves up with all the pieces we could find. Sometimes we aren’t put together right and become the monsters we fear.

 There are no more nightmares at night. Now we barely sleep.

Thursday, 1 October 2015

the anatomy of missing someone



 i miss you. it’s like a gunshot wound:
 you don’t know how bad it hurts 
 until you see it.

i remember clinging to your clothes,
the warmth of your collarbones
your eyes like the starry night.
this started like redemption,
but now it’s just a burial,
the loneliness settling around
like dust.

we should have known better :
to leave without saying goodbye.
here, i promise i won’t be cruel.
hold my hands and just
trace the bruises.
watch my eyes turn pale.
a thing most fragile and intense.

i will lie awake just to feel your absence
shivering from my skin
to my bones.


do you ache for me ?

Wednesday, 30 September 2015

the dead

 Lucruri care se frâng uşor : sticla, visurile, oamenii. Fiecare se distruge în mod diferit.
 Când eram mici, ne ridicam privirile spre stele, ascunzându-ne sub pleoapele lor. Le-am întipărit în memorie, ştiind că mereu vom fi acasă sub licărirea lor. Ne-am tăinuit în ele secretele şi dorinţele şi trecutul. Nu ştiam cum e să te afli în pulsul cuiva.

  Ȋntre două trupuri ar trebui să existe doar lumina ce ne străbate până în măduva oaselor. Culoarea inimilor noastre : cea a amurgului , când cerul îşi descoase mantia şi razele se răsfrâng sângerii la marginea văzduhului. Ne rugăm să existe cineva care să ivească ecouri în noi, dar mereu sfârşim căutând vânătăile. Totul, numai să simţim fiorii urcând pe şira spinării, numele nostru murmurat ca un refugiu, venele noastre picurând la final cerneală.

  Ne folosim somnul drept anestezic, dar dimineaţa ne trezim bolnavi. Visurile le-am îngropat ca pe nişte trupuri lipsite de suflu. Sunt cuvinte care răzbesc, cuvinte rostite ca o litanie la timpul nepotrivit, cuvinte încălcate. Ȋntre trupurile noastre există doar regret.

 Ȋntotdeauna morţii sunt mai însufleţiţi ca noi. Ȋi găsim în nopţile reci când întindem mâinile şi nu găsim decât întuneric. Le-am surprins amprentele pe pielea noastră. Morţii nu dorm. Morţii nu visează. Iar noi nu suntem decât ruine abandonate în faţa lor.

Thursday, 24 September 2015

înstrăinare

 Acum mă cuprinde melancolia când ascult tăcerea oraşului. E prea linişte şi întunecat şi mort. M-am obişnuit cu acorduri de chitară pe străzi înguste, cu ecoul surd al paşilor pe dale de piatră. Auzind bătaia ploii la fereastră, nu mă pot gândi decât la tremurul Vâltavei pe timp de furtună şi la felul în care lebedele îşi unduiesc aripile deasupra apei. Mi-am lăsat acolo o parte din mine, iar acum fiecare reminiscenţă răsună a pustiu.

 Ȋn faţa aceluiaşi balcon, îmi beau cafeaua privind singurătatea văzduhului. Septembrie e o rană ce se sparge din cer, iar eu mă las învăluită de pulsul ei. Mă gândesc la putreziciune. Mă gândesc la frunze prăfuite şi alei moarte, la nopţile cu miros de cenuşă, la golurile de nestrăbătut, golurile despre care nimeni nu vorbeşte. Răsuflu prin trecuturile mele. Uneori îmi reîntâlnesc nălucile în scris. Au rămas singurele care încă mă definesc. Până şi ele vorbesc de înstrăinare.

 Sunt ultimele zile aici. Ȋncerc să văd cât din viaţa mea poate încăpea într-o geantă. Voi fi departe de zilele de august, de serile petrecute sub licărirea felinarelor. Mă întreb,oare va exista un loc unde să mă simt acasă în pielea mea sau voi continua să fug, ca până acum ?

Friday, 18 September 2015

last tender place

it took so long,
to find the bravery in our flesh,
the sunlight in our marrow.
the pulse throbbing from our fingertips.

there’s something about us.
something that wounds and heals,
at the same intensity,
just like poetry
written in the coldness of the night.

here, you can hide inside me,
in my last tender place.
i got rid of the ghosts.

i want to know
if you shiver with intention.
i want to know
if i should search my body for scars
or the stars for our names.

Wednesday, 16 September 2015

exhumed

 Undeva, oraşul tremură însufleţit, însă nu pentru noi, niciodată pentru noi. Am trăit numai cu jumătăţi de măsură, înstrăinaţi şi rătăciţi, ruine ce se dezintegrează ajungând în pulsul cuiva. Ia-mi mâna. Hai să fugim într-un loc unde nu vom mai arunca priviri peste umăr şi nu vom mai stârni fantome de fiecare dată când scriem. Un loc unde ne scuturăm cenuşa impregnată în părul nostru şi o luăm de la capăt.

 A trecut atât de multă vreme de când nu a mai existat altceva decât praf în pieptul meu. Trebuie să cred în locul acela. Trebuie să mai existe altceva în afară de demonii noştri răsuflând sub pernă, altceva în afară de răni deschise şi genunchi juliţi. Aici, nu mi-a mai rămas nimic, nimic decât propriile-mi oase plângând, pleoapele zdrelite de nesomn, degetele agăţându-se în cădere de năluci.  

 Vom pleca de aici chiar dacă va trebui să ne luăm întregul trecut în spate.  Ia-mi mâna. Vreau să-ţi simt textura pielii, constelaţiile ascunse, lumina din măduva oaselor. Paşii ne vor purta pe străzi înguste, iar pulsul prin acorduri de chitară. Deasupra oraşului, vom privi crema cafelei înfăptuindu-se în galaxii. Vom asculta poveştile altor oameni şi ne vom simţi inima fremătând.

  Spune-mi că niciodată nu ne vom obişnui cu toate astea. 

Monday, 14 September 2015

about belonging


  If I could’ve saved anything from the fire, it would have been your touch imprinted on my skin, your eyes laughing at sunset, the marrow of our bones filled with light. That was before, when you needed me, when I haven’t spilled so much blood for you, before you got inside and ruined me. The problem is, I can’t do it anymore. I can’t look at this graveyard made out of our bones crying.

 You see, I take the parts of you that I can remember, suture them together and make a creature that maybe will love me. Oh, but I can’t ever get the creature to say the right lines. I can’t even make it stay beside me. You never belonged to me, not even slightly, not even in the endless nights when our breaths were entwined in one another. It was so late, yet we couldn’t sleep. We were so young then. I was loving a ghost, a pale reflection, never the whole.

 Here, help me, you would say, but you never noticed my hands trembling. You say I love you, I love you, please don’t leave, but you can never bring yourself to ask how my day was. You liked my laugh, but not my demons. You said I won’t harm you, but you made a bullet and painted it with my name so you’d make sure I’ll remember you. I swear, these last months you made me so empty, I had to search my skin for scars every time I saw you.

 If the day ever comes when I have to let you go, I promise I would make it easy for you. But this doesn’t mean that I won’t feel the bullet striking, the taste of ashes in my mouth, my chest shaking.

Wednesday, 2 September 2015

boli interne


 Ȋncă te mai caut în rândurile aşternute pe hârtie, în şovăirea buzelor, în freamătul ochilor ; însă mâinile mele refuză să mai vorbească despre noi, ca şi când orice reminiscenţă a chipului tău nu-mi încălzeşte interiorul mai mult decât ar putea să o facă un străin. Nu-mi aduc aminte nici măcar textura constelaţiilor tale, aceleaşi constelaţii ce-mi stârneau cândva boli interne. Ți-am conturat atât de des năluca încât ai devenit doar o cicatrice palidă, înceţoşată, care nu mă mai defineşte. 

 Dar uneori îmi place să rup copcile, să redeschid rana, doar ca să-mi reamintesc cum e să ai pe cineva în puls. Prin artere larg deschise, fantomele curg. Mi-ai dezgropat gloanţele de sub piele şi ţi-a plăcut ce ai găsit. Ai scos la iveală tot ce era fragil şi negru şi vulnerabil ca să-ţi imprimi atingerea în subconştientul meu. Ai vrut pe cineva care să te salveze şi asta ai primit. Cineva ca tine, cineva în a cărui îmbrăţişare să te ascunzi, cineva care să te asculte şi să-ţi întindă pansamentele. 

 Ține-mă, mă îmbolnăvesc, ţi-am zis într-o zi. Trupurile noastre tremurând, sunetul răsuflărilor noastre, tu ţinându-mi capul sub apă ca să-mi revin. Ȋn pieptul meu e un glonte cu numele tău, aş fi murmurat, dar ştiam că nu vei avea curajul să-l scoţi. Toate pansamentele pe care ţi le întindeam erau umezite în sângele meu. Nu-ţi foloseau. Numai rândurile mele scrise te însufleţeau, nu şi vederea mea. Vindecă-mă, te-am rugat, iar tu m-ai lăsat fără vlagă-n oase şi cu amintirea flăcărilor impregnată în păr.

 După atâta timp, am izbutit să privesc străzile noastre fără să simt nimic. Iar acum vom fi întotdeauna altundeva. Vânătăile voi şti mereu unde să le caut.

Sunday, 30 August 2015

thanatologie


I. thanatologie : studiul morţii.
 
II. de fiecare dată când prin mâinile mamei se perindă o poză cu colegii ei de liceu, ea îmi poate zice cu exactitate care din ei a murit. de obicei e de vină cancerul.
 
III. încă îţi poţi aminti prima dată când cineva ţi-a atins constelaţiile şi apoi a plecat. încă îl poţi regăsi în unele poeme pe care le scrii, dar niciodată în realitate. cât de mult se poate schimba o persoană până devine un străin, până ce totul seamănă mult prea bine cu o crimă ?
 
IV. în pieptul meu miroase a praf de puşcă. coastele mele sunt ziduri prăbuşite în urma unui război. încă mă trezesc în miez de noapte cu plămânii purtând amintirea flăcărilor, a fumului. parcă scriu mai bine când sunt pustie, mai însufleţit.
 
V. fiecare străin pe care-l întâlnesc e măcinat de vreo boală internă. nu e nevoie de autopsie. suntem toţi vene şi muşchi şi oase şi la fel de lipsiţi de speranţă.
 
VI. thanatologie : toţi umblăm cu gloanţe ascunse în pielea noastră.

Tuesday, 25 August 2015

stained


When I think of what I leave behind, I always remember the bruises, the sleepless nights, the demons howling at midnight. The dolls , wide-eyed, with their insides showing from their open wounds, and the feeling of being exposed, like a revealed corpse at the morgue. Sheets of paper filled with dust, ink spilled like blood, spread around like bandages. I carved my throat with words when I couldn’t speak. Waiting, always waiting. The guitar, the chords, forgotten like a lost lover, and the empty silence between the walls. The smell of salt, salt in the tears, salt being poured on the wounds. Ribs like prison bars, sewn under the skin. I remember aching until I came undone,  until my chest was only gunpowder and sorrow. This is what I was left with after the fire.

 I want to forget, I want to forget dearly. I dream of my skin turning to steel, my ribs to ice banks, my heart hardened like a stone. I long for the coldness in my bones, hands that do not tremble. No more nightmares. I dream of a night when I can finally sleep. 

Thursday, 20 August 2015

ruination

 Spune-mi că ne-am născut cu inimile goale.

 Spune-mi că trăim precum lupii, precum umbrele, înfioraţi şi flămânzi, mereu căutând să scăpăm de răceala oaselor noastre. Ne-am trezit cu gloanţe înfipte în pieptul nostru şi nu ştim să fim decât revolvere. Distrugem tot ce ne aparţine. Când iubim, trupurile noastre devin morgi, ultime locuri de odihnă. Purtăm boli în adâncul scheletelor noastre. Purtăm pe buze nume ca pe nişte cicatrici.

 Spune-mi că în visele noastre nu ne folosim mâinile ca să sfâşiem. În visele noastre, simţim sub degete piele şi căldură şi nebuloase şi nu căutăm să le zdrobim. Cineva ne cântă în timp ce sub pleoapele noastre se zbat coşmaruri. Când ne trezim, nicio fantomă nu ne mai răscoleşte atriile. Ne mistuim sub atingeri blânde, ne însufleţim când întâlnim o altă răsuflare. Visăm la nume rostite ca pe o litanie şi denumim constelaţii cu ele.

  Poţi să iubeşti un monstru, dar asta nu îl va schimba. Poţi să-l însufleţeşti, dar nu poţi să-i descoşi gloanţele din piept. Ne-am născut cu inimile goale şi încă căutăm ceva vulnerabil, ceva al nostru, ceva a cărui căldură ne va despleti pustiul în care ne cufundăm. 

Monday, 17 August 2015

imprints

Come closer.
Can you hear the humming ?

                            I.   so let me tell you the story about my undoing:
there are still fingertips bruising my body
even in the calmest of nights,
the calmest of storms.

                 II.     this will be a story about a girl
    that mends and sews broken hearts
and not only on paper.

    III.      i can still hear her laugh
echoing and vanishing like smoke
( just tell me where you are.
i’ll trace my fingers against all these years
and i’ll live in your skin again. )

               IV.   i have never learnt how to love
without breaking bones;
the only people i have ever known
only stayed long enough
to wound.

        V.       writing is like
a religion
and i am willing to shred
my veins open
if that means
letting go.


Tuesday, 11 August 2015

like kissing blood off of your knuckles;

 Trecuse atât de mult timp de când nu o văzuse, încât credea că mâinile ei îl vor fi uitat, că privirea va şovăi în faţa sa, că acel chip va fi cel al unei străine. Dar se uită în străfundul ochilor ei şi regăsi aceleaşi alei moarte sub apăsarea constelaţiilor stinse. Simţi aceeaşi fremătare a inimii în sunetele ploii, aceeaşi unduire a vorbelor, şi putea să jure că încă exista pentru ea în nopţile târzii, când îndrăznea a-şi aşterne gândurile pe hârtie.

 Trăise ca o nălucă atâta vreme, încât căldura ei stranie părea a-l însufleţi. Răsuflările lor se întâlniră, flămânde. În jurul lor, întreaga creaţie se destrămă. Despleti poeme de pe buzele ei goale şi-şi găsi numele, un ecou venind din măduva oaselor. Îi sărută sângele de pe pumnii strânşi în timp ce tremura. Degetele lui se pierdură prin părul ei răvăşit, când altădată îşi cunoscuseră perfect drumul: cărarea dreaptă, ceafa, proeminenţele vertebrelor ivindu-se de sub piele, precum o hartă ce aştepta să fie descifrată. Exista în ea, prin ea.

 Nu vom mai cădea, îi spuse el.

 Am fost în cădere liberă încă de prima oară când ne-am întâlnit, răspunse ea. Ȋncă ne prăbuşim. Când ne vom izbi de pământ, îţi voi simţi sângele pe buze.. Îmi pare rău că nu e sângele meu. Nu mi-a mai rămas decât pulbere.

Saturday, 8 August 2015

rotten

  She took the things that she loved and destroyed them.

 She was relentless in her despair, like a bullet ripping apart flesh. She thought of herself as a monster – always hurting and incapable of cherishing. At times, she could sense the coldness, the misery of her soul, as something tangible. There was nothing human about her, she liked to think; nothing but a soul left too often trembling and afraid.

 Only if someone could have told her that all people are lonely and bruised at heart ; that loving the bones that sustain you is enough; that she only needed someone to kiss the blood on her knuckles and to listen to the ghosts aching in her chest.

 I have rot between my ribs and an emptiness to swallow me whole, she told him.
 What do you want ? he whispered.
 To sink my claws into something alive and beating. To make it mine. 

 And, that night, and the ones that followed, he sung her lullabies. He laid in front of her, vulnerable, hands upturned, so she could see the shadow of his bruises. She could have wounded him so easily, with just a snap of her fingers, as she tore many others. But his soft voice and tender heart spoke to her rotten core.

 How can you love a monster when you don’t know what’s capable of ? she asked.
 He looked into the darkness of her eyes, the darkness of herself, and smiled.
 I’d let you break my heart all the same. Then we’d both be broken.

Thursday, 6 August 2015

nostalgie

întotdeauna călătoream spre apusul soarelui cu ferestrele coborâte, cu inima fremătând şi cu părul răvăşindu-se în bătaia vântului. auzeam chemarea autostrăzilor, tumultul, anticiparea ce o promiteau. ne strecuram pe străzile înţesate de calători, fluturi de noapte atraşi de răbufnirea unei raze de lumină. nu mai conteneam a ne cufunda în realitatea ce ne inunda pleoapele. am privit de sus oraşe şi vise, iar în închipuirea noastră totul avea să rămână: luminile adormite, licărind pe la geamuri, forfota trecătorilor, privirile însufleţite. vedeam în fiecare călător o poveste pe care o întâlneam o singură dată în perindările noastre. noi înşine eram cuvinte tremurând în suflul vântului, hoinărind în toate locurile pe care le cuprindeam cu privirea. 

uitându-ne înapoi, am realizat că avusesem totul şi că nicicând nu vom mai fi la fel de fericiţi. zilele au devenit simple reverii ale unor locuri pe care nu le-am văzut şi oameni pe care încă nu i-am întâlnit. oare de când nu am mai privit orizontul cum îşi descoase răsăritul de sub mantie ?

Monday, 3 August 2015

bruised and blackened

 Cred în inimi învineţite.

 Cred în pustiul care îţi poate frânge oasele, în felul în care absenţa pulsează în măduvă ca un organ. Pleoapele mi-s grele, purpurii, şi chiar dacă le închid încă izbutesc a vedea fantomele. Mă aud vorbind: un glas atât de îndepărtat, de înstrăinat, încât mă îndoiesc că e al meu. În oglindă, chipul pare nelalocul lui, şi trebuie să-mi ating buzele, conturul obrajilor, ca să mă conving că încă sunt acolo.

 Eram doar nişte copii, într-o noapte pustie, privind dincolo de întuneric, acolo unde ştiam că se cufundau coşmarurile. E locul unde caut cu înfrigurare răsunetul unei inimi, refuzând să cred că ceea ce ţin în braţe e doar un cadavru palid şi inert. Pare o călătorie fără sfârşit, de la persoana care plecase până la umbra neputincioasă care s-a întors acasă. Sunt o corabie care-şi întinde vela sub un văzduh lipsit de stele, şi în zare nu e niciun far care să-mi lumineze calea. Sunt o casă abandonată, doborâtă de flăcări, numai zidurile stând în picioare. Sunt un pustiu răzbind, şi în jur e prea rece şi negru şi gol.

 Nu poţi respira, aşa că scrii, şi speri ca noaptea următoare să nu te găsească coşmarurile.

Thursday, 30 July 2015

buried in my skin




 I’m once again a white canvas. This summer only brought back my demons weeping, my knuckles drained in blood. Pressure point, they call it, the exact moment when you relapse, greet the coldness, reignite the past. Surrender.

 When I was little , I dreamt of knights in shiny armor, never in need to be rescued. Now I always imagine knights with broken swords , rust on their shredded armor, carrying their demons like corpses. They never tell you in fairytales about their lowered shoulders, the fear shaking in their veins, the nightmares keeping them awake at night, trembling along with their heartbeat.
 When I was little. I looked under my bed for monsters, never finding them in the pale darkness. Now I only have to look into myself. My ghosts, they’re immaterial. When I check for monsters beneath my sheets, I only find my scars glimmering, my failures hurting like bruises , my hands reaching for a home that’s not there.

 Here. Paint me with your colours. There’s a heart humming, lonely and afraid. Find the bullets buried in my skin, I haven’t been myself for years.

Tuesday, 7 July 2015

the thing about travelling

they never tell you that
after you come back home
you’re going to long for
days, even months,
for the open, endless road
and the constellations imprinted
under your eyelids
right before you fall asleep
in the back of the car ;

they never tell you that
you’ll feel homesick all your life
because you’ll crave for
adventure, castles, maps
and alternative realities.
you’ll never settle for a house
but for the unpredictability of trains
and the kindness of strangers ;

they never tell you about
the people you meet along the road
their hope, their mistery or their smile ;
no, that would be too painfull.
but you’ll find yourself
miles away, waking up in the middle of the night
and hoping that they are well.
( please, let them be okay. )

as a traveller
you’ll only feel safe
when you wander the streets
of a foreign city
searching for a new adventure
and never looking back.