Sunday, 23 November 2014

repressed

      -         Cine eşti ?
-          Un străin. Nu mă cunoşti.
-          Atunci pot să-ţi închid.
-          Nu, aşteaptă... te-am văzut azi zâmbind.
-          Mă confunzi cu altcineva. Eu nu zâmbesc niciodată.
-          Oh, ba da. Mai ales atunci când crezi că lumea nu te vede. Ai o lume întreagă împletită în corzile inimii tale, să ştii.
-          Dacă m-ai cunoaşte, ai şti că nu-mi place să fiu urmărită. La revedere.
-          Stai, stai. Dă-mi cinci secunde. Cinci secunde şi promit că o să-ţi schimb lumea.
-          Cinci. Şi închid.
-          Eşti frumoasă când eşti singură. Lipsită de constrângeri. Societatea nu ţi se potriveşte.
-          Patru.
-          Numai dacă ţi-ai dezvălui constelaţiile tuturor… Tu le simţi, strălucind înăuntrul tău ? Sau zâmbeşti fără să ştii de ce ?
-          Trei.
-          Le-am simţit şi eu azi, numai atingându-te în fugă. Pentru o clipă, corzile noastre au rezonat.
-          Deci m-ai minţit. Ne cunoaştem.
-          Mă îndoiesc. Nimeni nu te cunoaşte cu adevărat. E păcat.
-          Doi.
-          Nu te simţi niciodată însufleţită. Constelaţiile tale pier înăuntrul tău, în cuşca pe care le-ai hărăzit-o. Nu le mai reprima, căci fără ele eşti doar pânza goală din faţa unui pictor fără inspiraţie. Deschide-te şi învaţă să te accepţi aşa cum eşti, nu cum ar vrea societatea să fii.
-          Unu.
-          Unii oameni îşi caută partea lipsă toată viaţa, fără să realizeze că se află chiar înăuntrul lor. Nu mai fii pustie. Nu merită. Răzvrăteşte-te. Răstoarnă lumea.
-          Ai terminat ?
-          Da. Te-am făcut să zâmbeşti ?

No comments:

Post a Comment