Friday, 28 November 2014

înstrăinare

 Podeaua sângerândă geme sub tălpile ei goale. Frigu-i coboară pe materialul fâlfâind al rochiei , împletind fiori de gheaţă de-a lungul coapselor. I se scurge prin artere, crunt, letal. Îşi vede foile răvăşite, pagini întregi de introspecţie răzvratindu-se cu o rugă mută. Ticăitul maşinii de scris, reverberând în ea precum o a doua bătaie de inimă, acum e doar o simplă amintire îndepărtată. Îşi plimbă degetele peste clapele pianului şi-i gustă praful rânced. Notele dezacordate răsună a pustiu şi lamentare, a vremuri pe jumătate uitate şi neputinţă.
  

 Respiră aerul în care ezită singurătatea. Vrea să-şi simtă eul îngreunându-se, zdrobindu-i oasele într-o dulce apăsare. Oftează când îşi dă seama că singurele lucruri rupte din ea sunt corzile inimii. Îşi plecă pleoapele învineţite şi privi în sine însăşi ca într-o străină. Ochii ei se obişnuiseră cu neantul. Locul de sub coaste era gol, chiar anost prin pustiul său ; doi plămâni uscaţi insuflând şi comprimându-se instinctiv, îndreptându-se spre răsuflarea cea din urmă, şi , totuşi, atât de incapabili să o însufleţească.


 Când îşi descoperise inima, şi-a luat în braţe şi sentinţa. Acum, amprentele ei pe pian scornesc numai memorii însângerate. Maşina de scris nu mai izbuteşte să-i filtreze gândurile. Iar ea e rătăcită într-un gol al timpului trecut.

Sunday, 23 November 2014

repressed

      -         Cine eşti ?
-          Un străin. Nu mă cunoşti.
-          Atunci pot să-ţi închid.
-          Nu, aşteaptă... te-am văzut azi zâmbind.
-          Mă confunzi cu altcineva. Eu nu zâmbesc niciodată.
-          Oh, ba da. Mai ales atunci când crezi că lumea nu te vede. Ai o lume întreagă împletită în corzile inimii tale, să ştii.
-          Dacă m-ai cunoaşte, ai şti că nu-mi place să fiu urmărită. La revedere.
-          Stai, stai. Dă-mi cinci secunde. Cinci secunde şi promit că o să-ţi schimb lumea.
-          Cinci. Şi închid.
-          Eşti frumoasă când eşti singură. Lipsită de constrângeri. Societatea nu ţi se potriveşte.
-          Patru.
-          Numai dacă ţi-ai dezvălui constelaţiile tuturor… Tu le simţi, strălucind înăuntrul tău ? Sau zâmbeşti fără să ştii de ce ?
-          Trei.
-          Le-am simţit şi eu azi, numai atingându-te în fugă. Pentru o clipă, corzile noastre au rezonat.
-          Deci m-ai minţit. Ne cunoaştem.
-          Mă îndoiesc. Nimeni nu te cunoaşte cu adevărat. E păcat.
-          Doi.
-          Nu te simţi niciodată însufleţită. Constelaţiile tale pier înăuntrul tău, în cuşca pe care le-ai hărăzit-o. Nu le mai reprima, căci fără ele eşti doar pânza goală din faţa unui pictor fără inspiraţie. Deschide-te şi învaţă să te accepţi aşa cum eşti, nu cum ar vrea societatea să fii.
-          Unu.
-          Unii oameni îşi caută partea lipsă toată viaţa, fără să realizeze că se află chiar înăuntrul lor. Nu mai fii pustie. Nu merită. Răzvrăteşte-te. Răstoarnă lumea.
-          Ai terminat ?
-          Da. Te-am făcut să zâmbeşti ?

Friday, 14 November 2014

recurring nightmares

am citit că
odată la şapte ani
corpul uman se reface.
iar eu număr zilele până când
mă voi trezi
într-un trup pe care nu-l vei fi atins niciodată ;

un trup căruia
fiorii emoţiei tale îi vor fi străine,
ale cărui buze nu ţi-au purtat numele.
iar înăuntrul său
voi stârni
visuri, gânduri, constelaţii
ce nu-ţi vor aparţine niciodată.

căci eu,
eu încă mă gândesc
la amprentele pe care mi le-ai lăsat în atrii
atunci când mi-ai intrat printre coaste
şi m-ai zdrobit.

mă întreb dacă
vânătăile se vor înceţoşa vreodată
sau dacă şi trupul acesta nou
va păstra un pustiu
în amintirea ta.