Thursday, 30 October 2014

stockholm syndrome

 Odată ce se înnoptează, întunericul îi pulsează prin gânduri. Îi izbeşte amintirile precum talazurile unui ocean. Printre oasele iernii, ea tremură fără încetare. Mâinile ei se întind printre cearşafuri, încleştându-se, căutând febril. Se agaţă de nălucile din visele ei ca de o ancoră în căderea spre adâncuri.
  
 În miez de noapte reuşeşte să se trezească. Respiră întretăiat, cu teama vicioasă a unui om abia scăpat din umbrele luptei. Îşi şterge fruntea de sudoare şi iese pe balcon. Trupul ei cuprins de febră nici măcar nu mai simte frigul iernii. Cu ochii palizi şi vederea înceţoşată, îşi aprinde o ţigară. Tutunul a avut întotdeauna gustul buzelor lui.
  
 Coşmarul nu înseamnă nimic. E doar o prelungire a realităţii.
   
 Ştia, ştia că dacă ar fi întâmpinat-o în braţele sale, ea s-ar fi strecurat bucuroasă înapoi, ca după o îndelungată călătorie. Ca şi când anii nu ar fi trecut. Încercă să-şi amintească de el, de goana lor nebună prin ploaie, de fragilitatea mâinilor, conturul ochilor săi. Nu reuşi decât să cheme înapoi negura coşmarului. Se cufundă în sentimentul golului, al pierderii, al neliniştii. Strivi în mâinile sale ţigara doar ca să-şi înfrângă ţipătul ce ameninţa s-o doboare.

 De ce ai dat bătăile noastre de inimă uitării?


 Se întrebă dacă-şi va mai aparţine vreodată ei însăşi, sau dacă mereu va mai găsi rămăşiţe de-ale lui prin curgerea venelor. Pustiul ce îi desparte e de nestrămutat. Singura care mai aşteaptă pe marginea stâncii e ea.  

No comments:

Post a Comment