Thursday, 30 October 2014

stockholm syndrome

 Odată ce se înnoptează, întunericul îi pulsează prin gânduri. Îi izbeşte amintirile precum talazurile unui ocean. Printre oasele iernii, ea tremură fără încetare. Mâinile ei se întind printre cearşafuri, încleştându-se, căutând febril. Se agaţă de nălucile din visele ei ca de o ancoră în căderea spre adâncuri.
  
 În miez de noapte reuşeşte să se trezească. Respiră întretăiat, cu teama vicioasă a unui om abia scăpat din umbrele luptei. Îşi şterge fruntea de sudoare şi iese pe balcon. Trupul ei cuprins de febră nici măcar nu mai simte frigul iernii. Cu ochii palizi şi vederea înceţoşată, îşi aprinde o ţigară. Tutunul a avut întotdeauna gustul buzelor lui.
  
 Coşmarul nu înseamnă nimic. E doar o prelungire a realităţii.
   
 Ştia, ştia că dacă ar fi întâmpinat-o în braţele sale, ea s-ar fi strecurat bucuroasă înapoi, ca după o îndelungată călătorie. Ca şi când anii nu ar fi trecut. Încercă să-şi amintească de el, de goana lor nebună prin ploaie, de fragilitatea mâinilor, conturul ochilor săi. Nu reuşi decât să cheme înapoi negura coşmarului. Se cufundă în sentimentul golului, al pierderii, al neliniştii. Strivi în mâinile sale ţigara doar ca să-şi înfrângă ţipătul ce ameninţa s-o doboare.

 De ce ai dat bătăile noastre de inimă uitării?


 Se întrebă dacă-şi va mai aparţine vreodată ei însăşi, sau dacă mereu va mai găsi rămăşiţe de-ale lui prin curgerea venelor. Pustiul ce îi desparte e de nestrămutat. Singura care mai aşteaptă pe marginea stâncii e ea.  

Sunday, 26 October 2014

la mer, les étoiles et nous

 Mereu am vrut să trag o fugă până la mare, s-o văd în miezul iernii. Să simt vântul rece răvăşindu-mi părul pe o plajă pustie, să-mi alerge libertatea prin vene. Mi-aş umple buzunarele cu nisip, să-mi amintesc de ea chiar şi când voi fi la sute de mile depărtare. M-aş cufunda în apa rece şi mi-aş lăsa pleoapele sărutate de valuri până când gheaţa îmi va dantela genele şi răsuflarea-mi va împleti fiori de ceaţă în adâncuri. Îmi voi privi rochia tresăltând , părul răsfirându-se împrejur şi mă voi gândi la libertate. 

 Tu vei scoate cu forţa din apă o nălucăm palidă, învăluită de spuma talazurilor. Voi tremura din toate încheieturile, iar tu vei clătina dezaprobator din cap şi-mi vei acoperii umerii cu geaca ta. Degetele ne vor amorţi ţinând ţigara, dar vom continua să fumăm cu aceeaşi înfrigurare. Ne-am trânti pe capota maşinii şi ţi-aş cânta la chitară toate cântecele pe care le ştiu. M-ai cuprinde în braţe şi ai încerca să-mi insufli aer cald în plămâni, iar pe buzele tale aş regăsi briza sărată şi fumul ultimei ţigări. Am fi numai noi doi şi marea, departe de lume.

 La căderea serii, ne vom întinde sub constelaţii şi vom adormi cu şoaptele mării tresărind ca un ecou în gândurile noastre.

Friday, 17 October 2014

dig me up ;

You have always worn your flaws upon your sleeve
And I have always buried them deep beneath the ground

 Time passes like a hand waving from a moving train, trying to say goodbye to all the things it has lost ; sometimes, I can even feel the weight of my could-have-been realities straining my bones. The people I know slowly become the people I knew, and I eventually forget about them.

 Sometimes, they drift in my sleep, whispering in the void, ghosts with just faces I don’t recognise anymore. In my dreams, nothing’s real, nothing’s solid – but I feel like I’m living a life that’s already gone by. People shift your center of gravity, and then they let you on your own, suspended between realities. People are poison infiltrating in your lungs and blood. Once you breathe them, there’s no going back.


 My life is only an endless list of names that now are meaningless – either they abandoned me, either I had to leave them. I can’t even recall the color of their eyes. But , at some time in my life they defined me, shaped me into who I am. If so , why hadn’t I had that same impact on their lives as well?

Tuesday, 7 October 2014

évanoui

 The bruises marked her skin like unnamed countries on a lost map. They stretched on her knees, went right through her bones ; she imagined that’s how she must have been looking on the inside as well. Not open wounds, tearing her apart, but crushed limbs, slowly and painfully healing, old scars that lasted there as a reminder. You are on your own now. Never forget  who you are, for the world will surely not.

 In the dim light, the bruises already began to fade, so it was easy for her to hide them under her knee socks. Too bad she couldn’t tell the same thing about the bruises that stained her inside. At least, she came to learn how to hide those better.

 But she never learned how to stop herself from crumbling.