Tuesday, 2 September 2014

you can't keep ruining me

N-ar fi trebuit să mă salvezi. În felul acesta, doar ai izbutit să mă împiedici a mă aruncă de pe marginea prăpastiei. M-ai modelat, mi-ai arătat lumea ta, apoi te-ai îndepărtat. Când ai plecat, practic m-ai invitat să mă zdrobesc de pământ.

 Acum eşti ultima mea ţigară la miez de noapte. Te las să te stingi lent, pentru ca apoi să-ţi strivesc cadavrul în scrumieră : înfingându-mi unghiile în tine, răsucindu-te, abandonându-te. Amărăciunea ta îmi stăruie dulce pe buze. Îţi privesc rămăşiţele preschimbate în praf şi pulbere, dar de această dată nu mă mai văd reflectată în ele.

 Între încredere şi ură e o graniţă fragilă. Iar asta nu mă mai deranjează. Oricum nu te mai recunosc. Şi cât încercasem odată să te uit ! Pustiul meu s-a împletit din dor şi indiferenţă, şi nu mai simt nimic când ochii tăi îi întâlnesc pe ai mei.


 Cerneala încă mi se usucă pe palme de la ultimele scrisori mototolite. Fuseseră toate ale tale, însă acum nu mai ştiu unde să te găsesc, să ţi le trimit. Străinul ce-ţi poartă chipul cu siguranţă nu eşti tu. Oare unde ne-am rătăcit ?

No comments:

Post a Comment