Friday, 19 September 2014

it's pulling me back

 Străzile sunt reci, pustii. Ceaţa se ridică de pe asfalturi ca într-o învolburare, iar lumina abia se iveşte de după blocurile mohorâte. Alergi cu inima răsunându-ţi în urechi şi împletitura dezordonată răvăşindu-se peste umerii tăi. Cu coşmarurile încă zbătându-se sub pleoapele zăvorâte, te urci în tramvai, lângă alte trupuri istovite a căror rutină le-a intrat în sânge. Te trânteşti pe-un scaun, îţi ascunzi chipul sub glugă şi te rogi ca muzica din căşti să acopere larma străinilor.

  Lumea ţi se pare mai goală şi monotonă când nu apuci să-ţi bei cafeaua. Degetele ţi se frâmântă neputincioase la gândul aburilor imprimaţi pe piele. Te gândeşti la vară, la romanul la care nu mai ai puterea să scrii, la chitara ale cărei coarde ţi-au uitat atingerea. Deja toate simţurile ţi se amorţesc, domolite prin obişnuinţă, ore matinale, deprinderi pe care le faci mecanic. Zilele se scurg unele după altele şi în mintea ta mai rămân doar simple rămăşiţe, secvenţe, frânturi de imagini. Iar asta e toată viaţa ta.

 Adevărul e, ai nevoie de timp departe de oameni şi rutină. Te golesc până când mai rămân doar bucăţi din tine.  

No comments:

Post a Comment