Saturday, 27 September 2014

losing my religion

      -         Sunt goală, nu înţelegi ?
-          Cum adică ?
-          Nu pot scoate nimic decent din mine. E ca şi când toate emoţiile s-au cufundat într-un colţ al fiinţei mele şi nu le pot ajunge. Iar pentru cineva ca mine, emoţia e vitală. E lutul cu care lucrez.
-          Iarăşi nu poţi scrie ?
-          Poţi spune şi aşa. Mă simt deconectată, monotonă. Foaia albă se află în faţa mea, degetele îmi tremură de anticipare, iar eu mă răsucesc într-un pustiu. Sunt lipsită de contur, orele se contopesc unele în altele fără să le percep trecerea. Şi încep să cred că am pierderi de memorie. Mi-e dor. Vreau ceva puternic, atât de puternic încât să-mi zdruncine realitatea şi să mă facă să uit cu totul.
-          Sună a dependenţă.
-          Scrisul e religia mea. Cum ar fi dacă ai pierde exact ce te defineşte ?
-          Emoţiile tale nu te definesc.
-          Dar lumile mele ,da. Ştii , se spune că un scriitor e o lume captivă într-o persoană.
-          Te consideri scriitoare                                                                                  -        Toţi oamenii care aştern cuvinte din răni deschise sunt scriitori. Iar din rănile mele încă se prelinge sânge.

Friday, 19 September 2014

it's pulling me back

 Străzile sunt reci, pustii. Ceaţa se ridică de pe asfalturi ca într-o învolburare, iar lumina abia se iveşte de după blocurile mohorâte. Alergi cu inima răsunându-ţi în urechi şi împletitura dezordonată răvăşindu-se peste umerii tăi. Cu coşmarurile încă zbătându-se sub pleoapele zăvorâte, te urci în tramvai, lângă alte trupuri istovite a căror rutină le-a intrat în sânge. Te trânteşti pe-un scaun, îţi ascunzi chipul sub glugă şi te rogi ca muzica din căşti să acopere larma străinilor.

  Lumea ţi se pare mai goală şi monotonă când nu apuci să-ţi bei cafeaua. Degetele ţi se frâmântă neputincioase la gândul aburilor imprimaţi pe piele. Te gândeşti la vară, la romanul la care nu mai ai puterea să scrii, la chitara ale cărei coarde ţi-au uitat atingerea. Deja toate simţurile ţi se amorţesc, domolite prin obişnuinţă, ore matinale, deprinderi pe care le faci mecanic. Zilele se scurg unele după altele şi în mintea ta mai rămân doar simple rămăşiţe, secvenţe, frânturi de imagini. Iar asta e toată viaţa ta.

 Adevărul e, ai nevoie de timp departe de oameni şi rutină. Te golesc până când mai rămân doar bucăţi din tine.  

Saturday, 13 September 2014

i'm always just about to go

Scumpule, ţi-am zis să nu te îndrăgosteşti de mine. Nu sunt genul de fată cu care să te plimbi de mână prin parc sau căreia să-i oferi flori. Adevărul e, urăsc florile din acelaşi motiv pentru care urăsc şi oamenii – nici una, nici alta nu rezistă lângă mine.

Cum poţi să mă iubeşti când nici măcar nu mă cunoşti ? Sunt neîntregită şi respir cuvinte din răni deschise. Vreau toată lumea sau nimic, fără jumătăţi de măsură. Sunt egoistă, răzvrătită, sălbatică, răzbunătoare. La trei dimineaţă sunt un dezastru. Îmi prefer cafeaua rece şi neagră ; la un anumit nivel, chiar empatizez cu ea. Sunt călătoarea care nu aparţine nimănui, nicaieri. Trăiesc pentru valurile golaşe ce se izbesc de stânci, răpăitul ploii noaptea, vibraţiile unei chitări, perseide, plimbări lungi prin librării, călătorii. Constelaţiile se însufleţesc înăuntrul meu, aşteptând să fie descoperite.

Aşa că , te rog, nu-mi mai umple căsuţa cu mesaje. Mi-a intrat în reflex să plec din vieţile oamenilor. Încerc să mă îndepărtez de ei ; emoţiile lor mă golesc, îmi lasă trupul un pustiu căruia îi sunt captivă. Sunt o cauză pierdută, iar tu oricum n-ai de gând să rămâi.

Tuesday, 2 September 2014

you can't keep ruining me

N-ar fi trebuit să mă salvezi. În felul acesta, doar ai izbutit să mă împiedici a mă aruncă de pe marginea prăpastiei. M-ai modelat, mi-ai arătat lumea ta, apoi te-ai îndepărtat. Când ai plecat, practic m-ai invitat să mă zdrobesc de pământ.

 Acum eşti ultima mea ţigară la miez de noapte. Te las să te stingi lent, pentru ca apoi să-ţi strivesc cadavrul în scrumieră : înfingându-mi unghiile în tine, răsucindu-te, abandonându-te. Amărăciunea ta îmi stăruie dulce pe buze. Îţi privesc rămăşiţele preschimbate în praf şi pulbere, dar de această dată nu mă mai văd reflectată în ele.

 Între încredere şi ură e o graniţă fragilă. Iar asta nu mă mai deranjează. Oricum nu te mai recunosc. Şi cât încercasem odată să te uit ! Pustiul meu s-a împletit din dor şi indiferenţă, şi nu mai simt nimic când ochii tăi îi întâlnesc pe ai mei.


 Cerneala încă mi se usucă pe palme de la ultimele scrisori mototolite. Fuseseră toate ale tale, însă acum nu mai ştiu unde să te găsesc, să ţi le trimit. Străinul ce-ţi poartă chipul cu siguranţă nu eşti tu. Oare unde ne-am rătăcit ?