Sunday, 6 July 2014

and all the rest is rust and stardust

 Timpul e nimic. Eu sunt nimic. Mă învârt cu acele ceasului într-un cerc infinit, labirintic, şi simt cum mă frâng printre secunde. Cât poţi să te priveşti distrugându-te ?

 Sunt la marginea lumii, la marginea timpului, şi mă gândesc să mă avânt în gol. Să mă las nechibzuită într-o cădere liberă, să mă prăbuşesc în clinchet de sticlă ascuţită. Materie în disoluţie. Sunt doar o nălucă purtată de vânt spre sfârşit, o reminiscenţă a propriului trecut, iar vremea mea a trecut. Din trupul meu nu mai izvorăşte decât un simplu ecou. Un vid teribil, de nerecunoscut, care îmi apasă fiecare răsuflare.


 Mă afund în mine şi aştept ca totul să se termine. Nu mai e mult, o simt. Dar am aceste vise. În afara închipuirii mele, oamenii se perindă împrejur, fugind, ignorându-şi întreaga repetiţie a existenţei. Îi privesc fără să înţeleg. Eu m-am oprit. Ei de ce nu se mai opresc ?

2 comments:

  1. Absolut superb! Imi place mult cum ai descris tu aici, tine-o tot asa.
    Te tuc!

    ReplyDelete