Wednesday, 23 July 2014

fernweh


Se uită deznădăjduită în jur. Drumul de întoarcere era întotdeauna cel mai greu, cu oraşele perindându-se dezlănţuite în jurul şinelor. Oameni, captaţi de privirea ei într-un singur moment de existenţă, oameni pe care probabil nu-i va mai vedea, din oraşe pe care nu le cutreierase vreodată.
  
 Călătoria spre casă o făcea să se simtă singură. Acasă nu era refugiul ei. Îşi găsea mai degrabă liniştea pe străduţe lăturalnice sau castele ce poartă pecetea timpului. Acolo departe, era doar o străină ; putea să fie cine voia, sau putea să nu pretindă deloc. Nici nu conta, căci nu aparţinea nimănui, doar sieşi. În fiecare noapte, ar fi putut visa luminile străzilor într-un oraş care nu doarme niciodată.

  Poate că era vina călătorilor din tren, fiecare cu bagajul său, fiecare la fel de singuratic, contemplând o viaţă pe care nu o puteau avea. Îşi apăsă obrazul de sticla subţire, întrebându-se dacă se va mai întoarce vreodată.

Sunday, 20 July 2014

fragmente din jurnal


19 iunie, 2012
 ‘ Mi-a fost dor de tine ‘ , mi-ai spus în vreme ce m-am prăbuşit în braţele tale. Oricât îmi doream ca întâlnirea noastră să fie o revedere, mă simţeam de parcă îţi luai rămas bun.

4 iulie, 2012
Am trecut pe lângă tine ; nu mi-ai adresat niciun cuvânt, deşi chipul meu ţi se reflecta în ochi. Şi nici nu e prima oară. Parcă eşti un ecou slab al altui timp … al altei persoane. Când te-am întâlnit prima oară, îmi păreai o contradicţie – căutai ceva anume, un licăr, o scânteie, şi în acelaşi timp fugeai de ea cu toată puterea.

19 august, 2012
 Găsesc lucruri de-ale tale prin cameră, mă-mpiedic de ele încercând să ies. Împotriva voinţei mele, amintirile mi se perind prin faţa ochilor. Pentru o fracţiune de secundă te simt din nou, te simt precum ai fost odată al meu, şi mă agăţ de tine ca de o stâncă în timpul furtunii. Dar totul este distorsionat, o iluzie, şi când îţi dau drumul, mă întreb dacă mi-ai aparţinut vreodată mie.

6 septembrie, 2012
 E de rău dacă-mi doresc să-ţi simt atingerea o ultimă oară , aşa cum mi te-ai dăruit în acele luni ?

12 octombrie, 2012
Nu pot adormi. În noaptea asta am cedat vinului aşa cum ţi-am cedat şi ţie : involuntar, împotriva voinţei mele.  Am râs de nebunie că ţi-am scăpat. Te-am alungat în nimicul alcoolului şi te-am părăsit acolo. Încă râdeam când, în ceaţa gândurilor mele, un singur cuvânt mi-a scăpat de pe buzele-mi reci, iar acela a fost numele tău.

17 decembrie, 2012
 Te rog, nu-mi mai mânui condeiul. E singurul lucru care e al meu, indubitabil. E deja destul de rău că te am mereu în minte. Toate personajele mele-ţi poartă chipul ; toate cuvintele sunt imprimate cu esenţa ta.

4 februarie, 2013
Am teancuri de scrisori pe care nu ţi le-am trimis vreodată, toate lipite prin jurnal. Bănuiesc că-ţi aparţin. Problema e, nu mai vreau să-ţi înmânez vreodată o parte din mine, indiferent dacă e hârtie sau gând.

2 aprilie, 2013
Am întâlnit pe cineva azi. Părea de treabă. I-am analizat chipul şi atunci am realizat că ţi-am uitat culoarea ochilor. Chiar şi sunetul vocii tale. Am făcut un compromis şi te-am sunat. Mulţumesc că nu ai răspuns.

9 iunie, 2013
Nu le mai pot zâmbi străinilor pretinzând că eşti tu.

10 septembrie, 2013
 M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă ai fi rămas şi-am decis că nu vreau să ştiu.

28 ianuarie, 2014
 Te-am zărit azi. Tot acel fum de ţigară a stors şi ultima pală de strălucire din tine. Ţi-am surâs, iar tu m-ai observat. Te-ai oprit în mijlocul străzii, ai încercat să vorbeşti cu mine. Eu însă nu ţi-am mai aruncat încă o privire. Odată ce accepţi că oamenii sunt efemeri, totul devine mult mai uşor.

Monday, 14 July 2014

the still point of the turning world

Scrie-mă, m-ai rugat odată, şi de atunci în foile mele s-a întrupat năluca chipului tău. Chiar şi acum când ai plecat, prezenţa ta mi-este certă, profundă. Mi-ai spus că ţi-era teamă de dragoste, de apropiere, de vulnerabilitatea fiecărei atingeri. De asta te-ai înstrăinat când mi-ai zărit tumultul ?

 Iremediabil, iubirea noastră s-a prăbuşit ca un oraş în ruine ; în ultimele zile, sărutările tale fugare păreau a se întrece flămânde cu timpul, iar ochii tăi se stingeau a resemnare. Eram condamnaţi de la bun început, când , sfidători, am râs în faţa sfârşitului şi ne-am întors împotriva lumii. Ne-am îndrăgostit tineri, nebuneşte, iar căderea a fost la fel de abruptă ca şi începutul.

  Dar umbra ta palidă a rămas, mereu veghindu-mă printre rânduri. Desprinsă din reminiscenţa săptămânilor când ne iubeam nesfârşit, fără speranţă, ea mi s-a întipărit în cuvinte. Încă mă mai întorc la tine, seară de seară, în delirul unei bucurii artificiale. E o lume căreia i-am rămas captivă în pofida irealităţii sale ; o lume neschimbată, îngheţată.

Sunday, 6 July 2014

and all the rest is rust and stardust

 Timpul e nimic. Eu sunt nimic. Mă învârt cu acele ceasului într-un cerc infinit, labirintic, şi simt cum mă frâng printre secunde. Cât poţi să te priveşti distrugându-te ?

 Sunt la marginea lumii, la marginea timpului, şi mă gândesc să mă avânt în gol. Să mă las nechibzuită într-o cădere liberă, să mă prăbuşesc în clinchet de sticlă ascuţită. Materie în disoluţie. Sunt doar o nălucă purtată de vânt spre sfârşit, o reminiscenţă a propriului trecut, iar vremea mea a trecut. Din trupul meu nu mai izvorăşte decât un simplu ecou. Un vid teribil, de nerecunoscut, care îmi apasă fiecare răsuflare.


 Mă afund în mine şi aştept ca totul să se termine. Nu mai e mult, o simt. Dar am aceste vise. În afara închipuirii mele, oamenii se perindă împrejur, fugind, ignorându-şi întreaga repetiţie a existenţei. Îi privesc fără să înţeleg. Eu m-am oprit. Ei de ce nu se mai opresc ?