Friday, 25 April 2014

réminiscence

 Îmi va fi dor de tine , ţi-am spus.

 Cuvintele nu-ţi pot contura prezenţa, aş fi adăugat, căci tu eşti parte din mine. Tu eşti cafeaua mea de dimineaţă şi rândurile pe care le scriu. Unduirea trupului tău îmi aminteşte de corzile chitării. Într-un oraş necunoscut, harta mea eşti tu. Noaptea târziu, în ceaţa gândurilor, primul nume care-mi străbate buzele e al tău. Cerul înstelat e o reminiscenţă a privirii tale ; ochii tăi albaştrii sunt acele constelaţii şi nebuloase pe care le-am memorat de mic copil. Tu eşti busola care mă ghidează şi ancora care mă ţine la liman.

 Nu am plecat nicaieri, m-ai asigurat.
 
 Nu încă.

 Ei, bine, viaţa e o succesiune de clipe. Doar ce e în prezent contează. Numai noi contăm.

 Şi cât de îndepărtată-mi păruse pierderea ta atunci ! Crezusem că veşnicia ne curgea în vene. Nu mă gândisem la zilele în care , trezindu-mă, nu te voi regăsi alături, cufundat în lumina dimineţii ; nu mă gândisem cum va fi să te privesc schimbând, în timp ce eu voi fi rămas aceeaşi persoană.

 Dar câţi ani au trecut de când nu ţi-am mai simţit atingerea ? Adevărul e, atât de mult timp am tânjit după tine încât acum te găsesc pretutindeni. Ai fost al meu vreodată ca să admit că te-am pierdut ?

 Mi-e dor de tine. 

Monday, 14 April 2014

the strings inside ;


 N-ai fost de mult timp întreg ; încă zăresc căzând bucăţi din tine. Acum nici nu te mai oboseşti să le ridici, de parcă propria ta persoană a devenit prea mult pentru tine. Ştiu că părţi din tine încearcă să-ţi evadeze printre ziduri. Ţi le văd fremătând atunci când mă priveşti, iar în acea clipă, pot jura că-ţi simt tresăririle inimii în faţa necunoscutului.

 Mă întreb dacă m-a atras la tine faptul că amândoi suntem la fel de puţini întregi. Suntem cei abandonaţi, oamenii care s-au pierdut printre propriile lor măşti încercând să se apere, să-şi depăşească întunericul. Am devenit doar reminiscenţa a ceea ce-am fost cândva.

 Cutreierăm străzi înceţoşate de fum de ţigară şi trupuri pustii. Aşteptăm pe cineva care să scoată la iveală ce-i mai bun din noi ; să se contopească cu străfundurile sufletului şi să facă cunoştinţă cu demonii noştri. Cineva care să ne aprindă ultima fărâmă de emoţie , să ne ridice din pulberea de cenuşă, pentru ca în cele din urmă să fim noi înşişi din nou.

  Aproprie-te. Vreau să-ţi simt corzile inimii. 

Friday, 4 April 2014

the rumble of our sins



Dacă aş fi fost în toate minţile, aş fi încetat acum mult timp să-ţi scriu. Păcat. Închipuie-ţi, să aşterni scrisori pentru persoana care ţi-a lăsat un pustiu în loc de inimă.

 Când mai izbutesc a simţi vreo emoţie, trebuie să fie la vederea ta. Nici măcar n-am intenţionat asta vreodată. Şi te întreb din nou, de ce nu mi-ai dispărut din puls ? Tot trupul meu încă îţi poartă atingerea. Te-ai contopit cu venele mele şi ţi-ai făcut loc sub coaste. Mă întreb cât timp va mai trece până ţi se va stinge freamătul ochilor şi buzele tale-şi vor fi pierdut mireasma.

 Poate că e vina mea. Poate c-am căutat în prea mulţi ce-am văzut în tine şi-am ajuns să te primesc înapoi. Luni întregi au trecut şi mă gândeam că nu voi mai mânui vreodată condeiul ;  mă suspendam prin clipe în care tot ce scriam era de fapt un ecou îndepărtat de-al tău, răsunându-mi prin atrii odată cu sângele. Te despleteam , te împleteam în cuvinte şi-mi păreai atât de real.

 Nimeni nu mi-a spus că atunci când iubeşti încetezi să-ţi mai aparţii. Ar fi trebuit să ştiu mai bine.