Tuesday, 4 February 2014

show me how defenseless you really are.


 Niciodată n-a mai fost pusă în asemenea situaţie. Niciodată nu stătuse cu privirea stinsă, lipsită de cuvinte în faţa cuiva.
 Iar el ghicea lupta ce-o purta înăuntrul ei ; ea, furtună din miezul celei mai aprige ierni, frunza ce refuză să apună sub bătaia vântului, şi el, otravă care i se scurge prin întregu-i organism, din venă în venă, până-n artere, pătrunzandu-i în atrii şi gânduri. Şi nici măcar nu se zbătea. Nu mai ştia cum.

 Oamenii spuneau despre ea că avea gustul nopţilor pierdute şi al ţigărilor arse; că, de prea multă vreme, tot ce cunoscuse a fost nepăsarea şi ura, iar acum nu a mai rămas nimic pentru ea. O cochilie goală, spălată de valuri, un trup întreţinut doar de răsuflări reci, artificiale, asta era ea.

 Dar atunci de ce-şi simţea trupul prefăcându-i-se în fum la fiecare atingere de-a lui ? Cum izbutiseră să se abandoneze unul altuia atât de nechibzuit ? Abia atunci a înţeles. Iubirea e mai rea ca ura. Iubind, eşti înlănţuit fără scăpare de cineva, contopit cu el , aceeaşi fiinţă. Ura e doar un gol nesfârşit pe care-l străbaţi zi de zi , fără a întâlni ceva nou.
 El n-o ura. Nu poţi uri ceva ce înţelegi. Îl poţi numai distruge.

 - Tragic, nu-i aşa ? Să pierzi unicul lucru de care ţi-a păsat vreodată. Să-i dai drumul singurei persoane pe care ai iubit-o.

 În vocea lui nu se găsea decât o amară, infinită tristeţe. Era peste tot , răvăşit în mintea ei, un intrus printre amintirile ei. Nici nu-şi dăduse seama când îl primise înăuntru ; acum tot ce voia era să-l păstreze .
Ciudat, să-ţi regăseşti inima când eşti pe punctul de a o pierde din nou .

2 comments: