Monday, 29 December 2014

dig my shallow grave.

 Du-mi năluca palidă în braţe până la groapă. Vreau să-mi simţi cea din urmă bătaie de inimă, să-mi încălzeşti trupul rece cu răsuflarea ta. Acoperă-mi vânătăile înflorite pe coapse cu gura ta. Sărută-mi buzele de porţelan şi împreunează-mi mâinile pe pieptu-mi rigid. Împleteşte-mi flori sângerânde printre cosiţele de păr şi coboară-mi oasele frânte în mormânt. Răsfiră bulgări de pământ şi mucegai pe chipul pe care odată l-ai cunoscut. Scaldă-mă în întuneric. Îngroapă-mă ca pe cel mai nepreţuit avut.

 Mi-e frig. Vreau să te întinzi lângă mine, să adormim în ţărână, îmbrăţişaţi în moarte. Dar deja te îndepărtezi, iar eu nu mai am putere să te chem înapoi. Glasul îmi tremură slab, şovăitor, sufocat. Strigătul meu e acoperit de tânguirea bufniţelor şi scârţâitul coroanelor de pe mormânt. Plămânii mei inspiră pământ şi regrete. Nu te mai pot vedea, pleoapele-mi sunt zdrobite sub ţărână.


 M-ai îngropat în uitare. M-ai cufundat într-un colt al minţii, ca pe un gând trecător, şi nu te-ai mai întors. Sunt fantoma care te bântuie. Am rămas doar o reminiscenţă, o cicatrice ce-ţi spintecă memoria în nopţile târzii, când remuşcarea e prea puternică ca s-o mai poţi reţine, iar mormântul prea slab ca să mă ţină în frâu. 

Sunday, 21 December 2014

a little death

 Târziu, mult prea târziu, îşi îngropă buzele în părul ei. Simţi atingerea rece a fulgilor împletiţi în suvitele ei, şi abia atunci îşi realiză lacrimile scurse, modelate aproape imediat în gheaţă. Voia să-i acopere trupul cu al său, să-i încălzească mâinile albe, să-i sărute obrajii încremeniţi, dar nu izbutea să-şi mişte degetele. Reuşi doar să o strângă mai tare în îmbrăţişare, agăţându-se de ea, contopindu-se cu ea în faţa furtunii.

 Buzele ei purpurii păreau dantelate cu zăpadă. Venele-i pulsau, străbâtându-i pleoapele în ecouri. Mirosea a frig şi a regrete. Privirea ei, odată atât de însufleţită, îşi înceţoşase constelaţiile. Numai respiraţia ei, rapidă şi tulburată, dădea glas fricii ei. Se trezi încercând să-i memoreze chipul, contorul omoplaţilor, tumultul inimii ei, părul moale, dar imaginile îi alunecau mereu din minte, prăbuşindu-se în zăpada ce se înălţa în jurul lor. Dar asta nu-l împiedică să se străduiască.

  Fără să-şi dea seama, adormi în pieptul ei, sub coaste, dându-şi ultima suflare în bătăile inimii ei. Sfârşitul îi găsi cuprinşi unul în celălalt, palizi şi încremeniţi ca într-o amintire.

Friday, 5 December 2014

falling

it’s 3:20 AM
and her mind wanders.
she thinks about
blood dripping
and cigarette smoke rising
bitter, graceful, lethal.
she thinks about the past,
a ghost that’s haunting her,
following her,
breathing her.
she thinks about
the void
that was once her heart
and she decides
it's better this way.

now it’s 4 AM;
she’s at the edge of the world,
at the edge of things
and she thinks about
letting go.
she thinks about
falling.

Thursday, 4 December 2014

froid

"I love winter,” he remarked one day. 
"Why?" she asked. 
“It gives me an excuse to be cold and distant, without anyone caring."

Friday, 28 November 2014

înstrăinare

 Podeaua sângerândă geme sub tălpile ei goale. Frigu-i coboară pe materialul fâlfâind al rochiei , împletind fiori de gheaţă de-a lungul coapselor. I se scurge prin artere, crunt, letal. Îşi vede foile răvăşite, pagini întregi de introspecţie răzvratindu-se cu o rugă mută. Ticăitul maşinii de scris, reverberând în ea precum o a doua bătaie de inimă, acum e doar o simplă amintire îndepărtată. Îşi plimbă degetele peste clapele pianului şi-i gustă praful rânced. Notele dezacordate răsună a pustiu şi lamentare, a vremuri pe jumătate uitate şi neputinţă.
  

 Respiră aerul în care ezită singurătatea. Vrea să-şi simtă eul îngreunându-se, zdrobindu-i oasele într-o dulce apăsare. Oftează când îşi dă seama că singurele lucruri rupte din ea sunt corzile inimii. Îşi plecă pleoapele învineţite şi privi în sine însăşi ca într-o străină. Ochii ei se obişnuiseră cu neantul. Locul de sub coaste era gol, chiar anost prin pustiul său ; doi plămâni uscaţi insuflând şi comprimându-se instinctiv, îndreptându-se spre răsuflarea cea din urmă, şi , totuşi, atât de incapabili să o însufleţească.


 Când îşi descoperise inima, şi-a luat în braţe şi sentinţa. Acum, amprentele ei pe pian scornesc numai memorii însângerate. Maşina de scris nu mai izbuteşte să-i filtreze gândurile. Iar ea e rătăcită într-un gol al timpului trecut.

Sunday, 23 November 2014

repressed

      -         Cine eşti ?
-          Un străin. Nu mă cunoşti.
-          Atunci pot să-ţi închid.
-          Nu, aşteaptă... te-am văzut azi zâmbind.
-          Mă confunzi cu altcineva. Eu nu zâmbesc niciodată.
-          Oh, ba da. Mai ales atunci când crezi că lumea nu te vede. Ai o lume întreagă împletită în corzile inimii tale, să ştii.
-          Dacă m-ai cunoaşte, ai şti că nu-mi place să fiu urmărită. La revedere.
-          Stai, stai. Dă-mi cinci secunde. Cinci secunde şi promit că o să-ţi schimb lumea.
-          Cinci. Şi închid.
-          Eşti frumoasă când eşti singură. Lipsită de constrângeri. Societatea nu ţi se potriveşte.
-          Patru.
-          Numai dacă ţi-ai dezvălui constelaţiile tuturor… Tu le simţi, strălucind înăuntrul tău ? Sau zâmbeşti fără să ştii de ce ?
-          Trei.
-          Le-am simţit şi eu azi, numai atingându-te în fugă. Pentru o clipă, corzile noastre au rezonat.
-          Deci m-ai minţit. Ne cunoaştem.
-          Mă îndoiesc. Nimeni nu te cunoaşte cu adevărat. E păcat.
-          Doi.
-          Nu te simţi niciodată însufleţită. Constelaţiile tale pier înăuntrul tău, în cuşca pe care le-ai hărăzit-o. Nu le mai reprima, căci fără ele eşti doar pânza goală din faţa unui pictor fără inspiraţie. Deschide-te şi învaţă să te accepţi aşa cum eşti, nu cum ar vrea societatea să fii.
-          Unu.
-          Unii oameni îşi caută partea lipsă toată viaţa, fără să realizeze că se află chiar înăuntrul lor. Nu mai fii pustie. Nu merită. Răzvrăteşte-te. Răstoarnă lumea.
-          Ai terminat ?
-          Da. Te-am făcut să zâmbeşti ?

Friday, 14 November 2014

recurring nightmares

am citit că
odată la şapte ani
corpul uman se reface.
iar eu număr zilele până când
mă voi trezi
într-un trup pe care nu-l vei fi atins niciodată ;

un trup căruia
fiorii emoţiei tale îi vor fi străine,
ale cărui buze nu ţi-au purtat numele.
iar înăuntrul său
voi stârni
visuri, gânduri, constelaţii
ce nu-ţi vor aparţine niciodată.

căci eu,
eu încă mă gândesc
la amprentele pe care mi le-ai lăsat în atrii
atunci când mi-ai intrat printre coaste
şi m-ai zdrobit.

mă întreb dacă
vânătăile se vor înceţoşa vreodată
sau dacă şi trupul acesta nou
va păstra un pustiu
în amintirea ta.

Thursday, 30 October 2014

stockholm syndrome

 Odată ce se înnoptează, întunericul îi pulsează prin gânduri. Îi izbeşte amintirile precum talazurile unui ocean. Printre oasele iernii, ea tremură fără încetare. Mâinile ei se întind printre cearşafuri, încleştându-se, căutând febril. Se agaţă de nălucile din visele ei ca de o ancoră în căderea spre adâncuri.
  
 În miez de noapte reuşeşte să se trezească. Respiră întretăiat, cu teama vicioasă a unui om abia scăpat din umbrele luptei. Îşi şterge fruntea de sudoare şi iese pe balcon. Trupul ei cuprins de febră nici măcar nu mai simte frigul iernii. Cu ochii palizi şi vederea înceţoşată, îşi aprinde o ţigară. Tutunul a avut întotdeauna gustul buzelor lui.
  
 Coşmarul nu înseamnă nimic. E doar o prelungire a realităţii.
   
 Ştia, ştia că dacă ar fi întâmpinat-o în braţele sale, ea s-ar fi strecurat bucuroasă înapoi, ca după o îndelungată călătorie. Ca şi când anii nu ar fi trecut. Încercă să-şi amintească de el, de goana lor nebună prin ploaie, de fragilitatea mâinilor, conturul ochilor săi. Nu reuşi decât să cheme înapoi negura coşmarului. Se cufundă în sentimentul golului, al pierderii, al neliniştii. Strivi în mâinile sale ţigara doar ca să-şi înfrângă ţipătul ce ameninţa s-o doboare.

 De ce ai dat bătăile noastre de inimă uitării?


 Se întrebă dacă-şi va mai aparţine vreodată ei însăşi, sau dacă mereu va mai găsi rămăşiţe de-ale lui prin curgerea venelor. Pustiul ce îi desparte e de nestrămutat. Singura care mai aşteaptă pe marginea stâncii e ea.  

Sunday, 26 October 2014

la mer, les étoiles et nous

 Mereu am vrut să trag o fugă până la mare, s-o văd în miezul iernii. Să simt vântul rece răvăşindu-mi părul pe o plajă pustie, să-mi alerge libertatea prin vene. Mi-aş umple buzunarele cu nisip, să-mi amintesc de ea chiar şi când voi fi la sute de mile depărtare. M-aş cufunda în apa rece şi mi-aş lăsa pleoapele sărutate de valuri până când gheaţa îmi va dantela genele şi răsuflarea-mi va împleti fiori de ceaţă în adâncuri. Îmi voi privi rochia tresăltând , părul răsfirându-se împrejur şi mă voi gândi la libertate. 

 Tu vei scoate cu forţa din apă o nălucăm palidă, învăluită de spuma talazurilor. Voi tremura din toate încheieturile, iar tu vei clătina dezaprobator din cap şi-mi vei acoperii umerii cu geaca ta. Degetele ne vor amorţi ţinând ţigara, dar vom continua să fumăm cu aceeaşi înfrigurare. Ne-am trânti pe capota maşinii şi ţi-aş cânta la chitară toate cântecele pe care le ştiu. M-ai cuprinde în braţe şi ai încerca să-mi insufli aer cald în plămâni, iar pe buzele tale aş regăsi briza sărată şi fumul ultimei ţigări. Am fi numai noi doi şi marea, departe de lume.

 La căderea serii, ne vom întinde sub constelaţii şi vom adormi cu şoaptele mării tresărind ca un ecou în gândurile noastre.

Friday, 17 October 2014

dig me up ;

You have always worn your flaws upon your sleeve
And I have always buried them deep beneath the ground

 Time passes like a hand waving from a moving train, trying to say goodbye to all the things it has lost ; sometimes, I can even feel the weight of my could-have-been realities straining my bones. The people I know slowly become the people I knew, and I eventually forget about them.

 Sometimes, they drift in my sleep, whispering in the void, ghosts with just faces I don’t recognise anymore. In my dreams, nothing’s real, nothing’s solid – but I feel like I’m living a life that’s already gone by. People shift your center of gravity, and then they let you on your own, suspended between realities. People are poison infiltrating in your lungs and blood. Once you breathe them, there’s no going back.


 My life is only an endless list of names that now are meaningless – either they abandoned me, either I had to leave them. I can’t even recall the color of their eyes. But , at some time in my life they defined me, shaped me into who I am. If so , why hadn’t I had that same impact on their lives as well?

Tuesday, 7 October 2014

évanoui

 The bruises marked her skin like unnamed countries on a lost map. They stretched on her knees, went right through her bones ; she imagined that’s how she must have been looking on the inside as well. Not open wounds, tearing her apart, but crushed limbs, slowly and painfully healing, old scars that lasted there as a reminder. You are on your own now. Never forget  who you are, for the world will surely not.

 In the dim light, the bruises already began to fade, so it was easy for her to hide them under her knee socks. Too bad she couldn’t tell the same thing about the bruises that stained her inside. At least, she came to learn how to hide those better.

 But she never learned how to stop herself from crumbling.

Saturday, 27 September 2014

losing my religion

      -         Sunt goală, nu înţelegi ?
-          Cum adică ?
-          Nu pot scoate nimic decent din mine. E ca şi când toate emoţiile s-au cufundat într-un colţ al fiinţei mele şi nu le pot ajunge. Iar pentru cineva ca mine, emoţia e vitală. E lutul cu care lucrez.
-          Iarăşi nu poţi scrie ?
-          Poţi spune şi aşa. Mă simt deconectată, monotonă. Foaia albă se află în faţa mea, degetele îmi tremură de anticipare, iar eu mă răsucesc într-un pustiu. Sunt lipsită de contur, orele se contopesc unele în altele fără să le percep trecerea. Şi încep să cred că am pierderi de memorie. Mi-e dor. Vreau ceva puternic, atât de puternic încât să-mi zdruncine realitatea şi să mă facă să uit cu totul.
-          Sună a dependenţă.
-          Scrisul e religia mea. Cum ar fi dacă ai pierde exact ce te defineşte ?
-          Emoţiile tale nu te definesc.
-          Dar lumile mele ,da. Ştii , se spune că un scriitor e o lume captivă într-o persoană.
-          Te consideri scriitoare                                                                                  -        Toţi oamenii care aştern cuvinte din răni deschise sunt scriitori. Iar din rănile mele încă se prelinge sânge.

Friday, 19 September 2014

it's pulling me back

 Străzile sunt reci, pustii. Ceaţa se ridică de pe asfalturi ca într-o învolburare, iar lumina abia se iveşte de după blocurile mohorâte. Alergi cu inima răsunându-ţi în urechi şi împletitura dezordonată răvăşindu-se peste umerii tăi. Cu coşmarurile încă zbătându-se sub pleoapele zăvorâte, te urci în tramvai, lângă alte trupuri istovite a căror rutină le-a intrat în sânge. Te trânteşti pe-un scaun, îţi ascunzi chipul sub glugă şi te rogi ca muzica din căşti să acopere larma străinilor.

  Lumea ţi se pare mai goală şi monotonă când nu apuci să-ţi bei cafeaua. Degetele ţi se frâmântă neputincioase la gândul aburilor imprimaţi pe piele. Te gândeşti la vară, la romanul la care nu mai ai puterea să scrii, la chitara ale cărei coarde ţi-au uitat atingerea. Deja toate simţurile ţi se amorţesc, domolite prin obişnuinţă, ore matinale, deprinderi pe care le faci mecanic. Zilele se scurg unele după altele şi în mintea ta mai rămân doar simple rămăşiţe, secvenţe, frânturi de imagini. Iar asta e toată viaţa ta.

 Adevărul e, ai nevoie de timp departe de oameni şi rutină. Te golesc până când mai rămân doar bucăţi din tine.  

Saturday, 13 September 2014

i'm always just about to go

Scumpule, ţi-am zis să nu te îndrăgosteşti de mine. Nu sunt genul de fată cu care să te plimbi de mână prin parc sau căreia să-i oferi flori. Adevărul e, urăsc florile din acelaşi motiv pentru care urăsc şi oamenii – nici una, nici alta nu rezistă lângă mine.

Cum poţi să mă iubeşti când nici măcar nu mă cunoşti ? Sunt neîntregită şi respir cuvinte din răni deschise. Vreau toată lumea sau nimic, fără jumătăţi de măsură. Sunt egoistă, răzvrătită, sălbatică, răzbunătoare. La trei dimineaţă sunt un dezastru. Îmi prefer cafeaua rece şi neagră ; la un anumit nivel, chiar empatizez cu ea. Sunt călătoarea care nu aparţine nimănui, nicaieri. Trăiesc pentru valurile golaşe ce se izbesc de stânci, răpăitul ploii noaptea, vibraţiile unei chitări, perseide, plimbări lungi prin librării, călătorii. Constelaţiile se însufleţesc înăuntrul meu, aşteptând să fie descoperite.

Aşa că , te rog, nu-mi mai umple căsuţa cu mesaje. Mi-a intrat în reflex să plec din vieţile oamenilor. Încerc să mă îndepărtez de ei ; emoţiile lor mă golesc, îmi lasă trupul un pustiu căruia îi sunt captivă. Sunt o cauză pierdută, iar tu oricum n-ai de gând să rămâi.

Tuesday, 2 September 2014

you can't keep ruining me

N-ar fi trebuit să mă salvezi. În felul acesta, doar ai izbutit să mă împiedici a mă aruncă de pe marginea prăpastiei. M-ai modelat, mi-ai arătat lumea ta, apoi te-ai îndepărtat. Când ai plecat, practic m-ai invitat să mă zdrobesc de pământ.

 Acum eşti ultima mea ţigară la miez de noapte. Te las să te stingi lent, pentru ca apoi să-ţi strivesc cadavrul în scrumieră : înfingându-mi unghiile în tine, răsucindu-te, abandonându-te. Amărăciunea ta îmi stăruie dulce pe buze. Îţi privesc rămăşiţele preschimbate în praf şi pulbere, dar de această dată nu mă mai văd reflectată în ele.

 Între încredere şi ură e o graniţă fragilă. Iar asta nu mă mai deranjează. Oricum nu te mai recunosc. Şi cât încercasem odată să te uit ! Pustiul meu s-a împletit din dor şi indiferenţă, şi nu mai simt nimic când ochii tăi îi întâlnesc pe ai mei.


 Cerneala încă mi se usucă pe palme de la ultimele scrisori mototolite. Fuseseră toate ale tale, însă acum nu mai ştiu unde să te găsesc, să ţi le trimit. Străinul ce-ţi poartă chipul cu siguranţă nu eşti tu. Oare unde ne-am rătăcit ?

Tuesday, 26 August 2014

post mortem

 Once upon a time, there was a girl, and she had this remarkable talent. She could play with demons, and she could play pretty well. She knew their hiding places, every nook and cranny. Because she grew up among those monsters. They were inside her, rotting her being.

 She carried the weight of so many dead worlds , dragging them around like skeletons wherever she went. Shackles, whose grip she could never be free of. Her body was a battlefield , her mind a chaos of lifeless constellations. But what people most oftenly remarked were her eyes : it was as if they were the remnants of a mirror, always reflecting , but never letting anyone to see behind. Therefore, everybody just supposed there was nothing but a void underneath her glare. They ran from her, ran from the truth that restrained her, that bound all of them to a life of misery.

 Humans did this to me. You did this to me. You broke me.

 She suppressed every glimpse of emotion., just so the demons couldn’t reach her. But she couldn’t bring herself to feel either. So she laid in a state of bittersweet numbness, growing more and more estranged of herself.

 But, against all odds, she survived.

Wednesday, 20 August 2014

come undone



când aveam cincisprezece ani
îmi doream să mă dizolv ;
lent, precum o ţigară stingându-se 
pe asfaltul rece,


să suprim tot ce însemnam a fi eu
pentru că cine ar fi acceptat o persoană
care nu se încadra nicaieri
şi care tremura cuvinte prin răni deschise ?

aveam o întreagă lume
trepidând în mine
şi-ar fi trebuit să ştiu
că tu o vei lăsa
să se stingă.

Sunday, 10 August 2014

echoes


 The crashing of waves, it’s woven in my being. The way they hit the cliffs , embracing the rock with a cold, abrupt sound. I think salt and water have mixed up behind my skin, made me a creature of the sea, longing for the grace of the tides.  The echoes inside me never stop ; I’m like a shell rewinding the memory of the greater waters.  I have the entire sea overwhelming me, and this body of mine is too shallow, too small to contain it.  
 My heart beats for the endless depths of blue and shadow and sorrow. The chant of the sea , the seagulls screaming their melancholia , it’s all around me. Whispering in my ear. Maybe that’s why people are drawn to it. Wilderness and harmony merging together, unrestrained. Isn't that what every human being is made of ?  
 The smooth breeze drifted across the sand. At that moment, the sea and the sky were entwined, like they came from the same fabric. Clouds passed silently into the water, floating with the algae, and the waves seem to take over the lonely sky. I deeply inhaled, letting my thoughts pass by, carried away by the salted wind, further and further. 

Thursday, 7 August 2014

i think my void fits yours perfectly



 Şi atunci , sufletul meu l-a recunoscut pe-al tău. Împotriva oricărei raţiuni, era de parcă ne întâlnisem înaintea timpului. Ţi-am simţit inima răsunând a taină şi corzile reverberând frânte. Poate c-am căzut din aceeaşi stea, cine ştie. Altfel cum ai fi putut veni la mine, să mi te înfăţişezi şi să mă faci atât de diferită ?

 Îmi spuneai că sufletul tău era precum un abis, o gaură neagră, iar eu mă prăbuşeam necondiţionat în el. Că învelişurile tale erau brăzdate de cicatrici şi păreri de rău , de răni prin care încă se prelingea sânge. Cu buzele tremurând nestăvilite, m-ai rugat să plec, zicându-mi că nu mai rămăsese nimic din tine.

  Însă am continuat să te iubesc, aşa neîntregit. Ţi-am fost puls când în pustiul tău răzbătea doar o bătaie slabă de inimă. Ţi-am stăvilit ecoul gândurilor.  Ochi înlăcrimaţi la patru dimineaţa, iubiri pierdute , neîmpărtăşite, mărturii ale trecutului, remuşcări. Există rupturi în fiecare din noi. Pe acolo pătrunde lumina.

Wednesday, 23 July 2014

fernweh


Se uită deznădăjduită în jur. Drumul de întoarcere era întotdeauna cel mai greu, cu oraşele perindându-se dezlănţuite în jurul şinelor. Oameni, captaţi de privirea ei într-un singur moment de existenţă, oameni pe care probabil nu-i va mai vedea, din oraşe pe care nu le cutreierase vreodată.
  
 Călătoria spre casă o făcea să se simtă singură. Acasă nu era refugiul ei. Îşi găsea mai degrabă liniştea pe străduţe lăturalnice sau castele ce poartă pecetea timpului. Acolo departe, era doar o străină ; putea să fie cine voia, sau putea să nu pretindă deloc. Nici nu conta, căci nu aparţinea nimănui, doar sieşi. În fiecare noapte, ar fi putut visa luminile străzilor într-un oraş care nu doarme niciodată.

  Poate că era vina călătorilor din tren, fiecare cu bagajul său, fiecare la fel de singuratic, contemplând o viaţă pe care nu o puteau avea. Îşi apăsă obrazul de sticla subţire, întrebându-se dacă se va mai întoarce vreodată.

Sunday, 20 July 2014

fragmente din jurnal


19 iunie, 2012
 ‘ Mi-a fost dor de tine ‘ , mi-ai spus în vreme ce m-am prăbuşit în braţele tale. Oricât îmi doream ca întâlnirea noastră să fie o revedere, mă simţeam de parcă îţi luai rămas bun.

4 iulie, 2012
Am trecut pe lângă tine ; nu mi-ai adresat niciun cuvânt, deşi chipul meu ţi se reflecta în ochi. Şi nici nu e prima oară. Parcă eşti un ecou slab al altui timp … al altei persoane. Când te-am întâlnit prima oară, îmi păreai o contradicţie – căutai ceva anume, un licăr, o scânteie, şi în acelaşi timp fugeai de ea cu toată puterea.

19 august, 2012
 Găsesc lucruri de-ale tale prin cameră, mă-mpiedic de ele încercând să ies. Împotriva voinţei mele, amintirile mi se perind prin faţa ochilor. Pentru o fracţiune de secundă te simt din nou, te simt precum ai fost odată al meu, şi mă agăţ de tine ca de o stâncă în timpul furtunii. Dar totul este distorsionat, o iluzie, şi când îţi dau drumul, mă întreb dacă mi-ai aparţinut vreodată mie.

6 septembrie, 2012
 E de rău dacă-mi doresc să-ţi simt atingerea o ultimă oară , aşa cum mi te-ai dăruit în acele luni ?

12 octombrie, 2012
Nu pot adormi. În noaptea asta am cedat vinului aşa cum ţi-am cedat şi ţie : involuntar, împotriva voinţei mele.  Am râs de nebunie că ţi-am scăpat. Te-am alungat în nimicul alcoolului şi te-am părăsit acolo. Încă râdeam când, în ceaţa gândurilor mele, un singur cuvânt mi-a scăpat de pe buzele-mi reci, iar acela a fost numele tău.

17 decembrie, 2012
 Te rog, nu-mi mai mânui condeiul. E singurul lucru care e al meu, indubitabil. E deja destul de rău că te am mereu în minte. Toate personajele mele-ţi poartă chipul ; toate cuvintele sunt imprimate cu esenţa ta.

4 februarie, 2013
Am teancuri de scrisori pe care nu ţi le-am trimis vreodată, toate lipite prin jurnal. Bănuiesc că-ţi aparţin. Problema e, nu mai vreau să-ţi înmânez vreodată o parte din mine, indiferent dacă e hârtie sau gând.

2 aprilie, 2013
Am întâlnit pe cineva azi. Părea de treabă. I-am analizat chipul şi atunci am realizat că ţi-am uitat culoarea ochilor. Chiar şi sunetul vocii tale. Am făcut un compromis şi te-am sunat. Mulţumesc că nu ai răspuns.

9 iunie, 2013
Nu le mai pot zâmbi străinilor pretinzând că eşti tu.

10 septembrie, 2013
 M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă ai fi rămas şi-am decis că nu vreau să ştiu.

28 ianuarie, 2014
 Te-am zărit azi. Tot acel fum de ţigară a stors şi ultima pală de strălucire din tine. Ţi-am surâs, iar tu m-ai observat. Te-ai oprit în mijlocul străzii, ai încercat să vorbeşti cu mine. Eu însă nu ţi-am mai aruncat încă o privire. Odată ce accepţi că oamenii sunt efemeri, totul devine mult mai uşor.

Monday, 14 July 2014

the still point of the turning world

Scrie-mă, m-ai rugat odată, şi de atunci în foile mele s-a întrupat năluca chipului tău. Chiar şi acum când ai plecat, prezenţa ta mi-este certă, profundă. Mi-ai spus că ţi-era teamă de dragoste, de apropiere, de vulnerabilitatea fiecărei atingeri. De asta te-ai înstrăinat când mi-ai zărit tumultul ?

 Iremediabil, iubirea noastră s-a prăbuşit ca un oraş în ruine ; în ultimele zile, sărutările tale fugare păreau a se întrece flămânde cu timpul, iar ochii tăi se stingeau a resemnare. Eram condamnaţi de la bun început, când , sfidători, am râs în faţa sfârşitului şi ne-am întors împotriva lumii. Ne-am îndrăgostit tineri, nebuneşte, iar căderea a fost la fel de abruptă ca şi începutul.

  Dar umbra ta palidă a rămas, mereu veghindu-mă printre rânduri. Desprinsă din reminiscenţa săptămânilor când ne iubeam nesfârşit, fără speranţă, ea mi s-a întipărit în cuvinte. Încă mă mai întorc la tine, seară de seară, în delirul unei bucurii artificiale. E o lume căreia i-am rămas captivă în pofida irealităţii sale ; o lume neschimbată, îngheţată.

Sunday, 6 July 2014

and all the rest is rust and stardust

 Timpul e nimic. Eu sunt nimic. Mă învârt cu acele ceasului într-un cerc infinit, labirintic, şi simt cum mă frâng printre secunde. Cât poţi să te priveşti distrugându-te ?

 Sunt la marginea lumii, la marginea timpului, şi mă gândesc să mă avânt în gol. Să mă las nechibzuită într-o cădere liberă, să mă prăbuşesc în clinchet de sticlă ascuţită. Materie în disoluţie. Sunt doar o nălucă purtată de vânt spre sfârşit, o reminiscenţă a propriului trecut, iar vremea mea a trecut. Din trupul meu nu mai izvorăşte decât un simplu ecou. Un vid teribil, de nerecunoscut, care îmi apasă fiecare răsuflare.


 Mă afund în mine şi aştept ca totul să se termine. Nu mai e mult, o simt. Dar am aceste vise. În afara închipuirii mele, oamenii se perindă împrejur, fugind, ignorându-şi întreaga repetiţie a existenţei. Îi privesc fără să înţeleg. Eu m-am oprit. Ei de ce nu se mai opresc ?

Saturday, 28 June 2014

unstable


her
She couldn’t help but appreciate the irony of the moment ; the black, strong coffee, now cold , left bare in her hands. Just like her soul. She had been left many times and she has grown used to it. But the emptiness never quite felt the same. It was as if her cracked, misunderstood heart built a place for every glance, every tenderness. Oh, she was furious. She wanted to belong to herself once again, undoubtedly, entirely, without having to lose pieces of who she was.
This time, it was him who broke her, his endless absence, his refusal. I  shouldn’t have told him this much. I should’ve lied. Now that he knows , it will be easy for him to shatter me. I’m nothing again. If I was smart enough, I would’ve seen this coming.
She wrote the sadness away, shutting off the world, but in the end it was him who arose from the words, whole pages impregnated with his memory.


him
He watched the cigarettes falling one by one, entire bodies wasted on a girl, now weakly flickering on the cold concrete. She made him smoke quite oftenly, and without knowing it, she kept ruining him from the inside out. Him unraveling her, layer by layer, hurt ; not seeing her hurt even more. He couldn’t stand to see her spiraling into self destruction, towards a reckless runaway, and know that all this started with him. So he chose to save at least what was left of her, at his own expense.
She will fade away, he thought. I will too, from her memory. We will be better off as strangers.
With the promise in his mind, he abandoned the street, leaving behind a trail of bright red, dying lights.

*

That night, neither one was able to sleep, still thinking about the other. But, as it is said, 4 AM is the time of melancholia and lost love.

Monday, 23 June 2014

eighteen

 Încă visezi la asta, nu-i aşa ? La ziua în care vei reuşi să scapi. Să evadezi din labirint, să devii cine ţi-ai dorit dintotdeauna să fii. Încă te trezeşti în miez de noapte şi te întrebi dacă asta este persoana în care te recunoşti cel mai bine.
  
 Te întrebi de câte ori vei fi nevoită s-o iei de la început ca să ajungi acolo unde-ţi doreşti. Vrei întreaga lume sau nimic. Fără jumătăţi de măsură.Mintea ta se răzvrăteşte, întregită de idei şi cuvinte apărute de nicaieri. Ştii ce poţi face cel mai bine, dar ţi-e teamă. Foarte al naibii de teamă. Îţi dai seama cât de uşor e să te rătăceşti în labirint. Dar, adevărul e… singura persoană care-ţi stă în cale este chiar tu însăţi.

 A fost o perioadă în care ai rămas cu nimic în afara unui mare pustiu. Ştiu că faci tot posibilul să nu se întâmple asta din nou, niciodată. Ai devenit altcineva. Pun pariu că atunci când vei citi această scrisoare îţi vei da seama că ai mai pierdut câteva părţi din tine. Vei pretinde atât de mult încât la un moment dat vei realiza că nu mai eşti, şi nu mai poţi fi niciodată tu însăţi. Nu cu adevărat. În ziua în care asta se va întâmpla, totul se va sfârşi, şi abia atunci vei putea spune că ai rămas fără nimic. Nu lăsa pe nimeni să te schimbe. Eşti delicios de complicată.

 La 18 ani, sunt sigură că te-ai trezit cu un mare gol în stomac. Doar nu crezi că o simplă cifră te condamnă la o existenţă marcată de maturitate, nu ? Să nu-ţi faci griji. Eşti aceeaşi persoană ca şi seara trecută, cu aceleaşi amintiri şi dorinţe. Nu lăsa pe nimeni altcineva să-ţi spună ce să faci. Râde-i în faţă, poartă-te copilăreşte şi ia deciziile greşite. Un număr ca 18 nu te condamnă la absolut nimic. Totul e în mintea ta.

  Indiferent prin ce treci, nu te schimba. Şi te rog să nu-ţi laşi visele deoparte. Sunt atât de multe persoane care îngăduie ca visele lor să moară.

* către sinele meu de optsprezece ani, cu un an mai devreme *