Friday, 22 November 2013

melancholia

 Cufundată într-un soi de amorţire, vag conştientă de graniţele realităţii în pustiul minţii mele. În acel moment de dinainte de trezire, lumea pare insipidă, lipsită de contur ; eu însămi îmi par doar o fiinţă efemeră, fluidă precum timpul. Nu am niciun nume, nu sunt, nu exist.  

 Îmi număr răsuflările. Pieptul mi se ridică , apoi coboară. Nimic mai simplu. Trupul mi se răsuceşte prin cearşafuri, zbătându-se, refuzând din instinct să-şi amintească.

 Lumina diminetii aduce vieţi întregi trăite în fracţiuni de secundă. O amintire urmată de alta, trasând drumuri, hărţi, câmpuri de luptă. Curg zile şi săptămâni în neştiinţă, fiecare construind acest moment. Şi mă ascund, lipsită de apărare, printre propriile mele gânduri, nehotărâtă, lăsându-mă în voia unei noi zile precum o scrisoare purtată de vânt.  


   Aş vrea să-mi găsesc un înţeles.

No comments:

Post a Comment