Saturday, 23 November 2013

the whole world or nothing

 Ne-am împletit într-o noapte târzie de august ; tu şi cu mine, doi călători. Mi-ai schiţat hărţi pe umerii dezgoliţi ca şi când ne-am fi aflat la marginea lumii, ultimii rămaşi, refugiindu-ne într-un exil.

 Sub pleoapele întredeschise, lumi întregi se perindau. Degetele tale-mi conturau valurile mării pe piele ; printre vertebre, simţeam trecând talazuri înspumate, iar prin păr mi se plimbau cochilii, scoici vuind a briza plajei. Mi-ai aprins veri îndelungate pe vârful buzelor , veri petrecute prin rafale de vânt, mireasmă de brazi şi nori. Şi-n ochii tăi luminau stelele, constelaţiile ale căror nume le murmuram când eram doar un copil.

 Doi fugari care s-au întâlnit în goana lor incertă, amândoi fără trecut, fără viitor, frângând secundele după voia noastră.


 Când sunt cu tine, simt că nu mai vreau să evadez. Iar eu sunt o persoană care-şi doreşte mereu să fie altundeva. 

Friday, 22 November 2013

melancholia

 Cufundată într-un soi de amorţire, vag conştientă de graniţele realităţii în pustiul minţii mele. În acel moment de dinainte de trezire, lumea pare insipidă, lipsită de contur ; eu însămi îmi par doar o fiinţă efemeră, fluidă precum timpul. Nu am niciun nume, nu sunt, nu exist.  

 Îmi număr răsuflările. Pieptul mi se ridică , apoi coboară. Nimic mai simplu. Trupul mi se răsuceşte prin cearşafuri, zbătându-se, refuzând din instinct să-şi amintească.

 Lumina diminetii aduce vieţi întregi trăite în fracţiuni de secundă. O amintire urmată de alta, trasând drumuri, hărţi, câmpuri de luptă. Curg zile şi săptămâni în neştiinţă, fiecare construind acest moment. Şi mă ascund, lipsită de apărare, printre propriile mele gânduri, nehotărâtă, lăsându-mă în voia unei noi zile precum o scrisoare purtată de vânt.  


   Aş vrea să-mi găsesc un înţeles.

Friday, 8 November 2013

~

597 de zile mai târziu,

 Încă scriu despre tine şi tu nu ai citit niciun rând.

 Părţi din mine îmi amintesc de tine. Eşti în şuviţele mele răzleţe de păr,  pe vârful buzelor mele, în gândurile mele. Mi-e dor de tine în fiecare oră. Mă trezesc căutându-te precum un bolnav după o convalescenţă îndelungată ; totul e neclar, în ceaţă. Cedez, umblu fără să-mi dau seama prin locurile ce-ţi poartă atingerea. Mirosul tău încă-mi zace în haine, greu şi contagios, iar eu mă refugiez în el, refuzând să te las să scapi.

 De fiecare dată, conştientizez târziu plecarea ta. Nu-mi pot înfrâna icnetul, răsuflarea înceată.  Te pierd din nou după fiecare bătaie de inimă, pentru ca apoi să te regăsesc în şovăirea minţii mele. Noaptea e un caleidoscop în care îţi rememorez ochii calzi şi braţele tale cuprinzându-mă în timp ce şopteşti : Promite-mi. Promite-mi că vom fi pentru totdeauna.

 O cauză pierdută, pentru asta am luptat.  Câteodată mă gândesc că nu ar trebui să te las să te strecori înapoi. Dar înăuntrul meu se află un pustiu ce-ţi aşteaptă întoarcerea.


 Dacă cineva m-ar fi putut salva, tu ai fi fost aceea.