Saturday, 31 August 2013

to save a life


 -         Cum poţi să scrii atât de mult ?

       -       Scriu, pentru că asta mă face să mă simt umană.  Mi-e teamă că povestea îmi va scăpa printre degete. Că o voi pierde, şi mă voi pierde şi pe mine pe parcurs.
        
       Faţă-n faţă cu o foaie de hârtie, era doar ea însăşi. Lumea de afară era un şuvoi de glasuri dezlănţuite, dar ea se afla în siguranţă. Sub straturi şi straturi de cuvinte, adevăratu-i chip se creiona lipsit de presiunea unei lumi veşnic nemulţumită.
       
        Împletea irealitatea sub degetele sale cu nebunia unui om ce trăieşte în jumătatea plină a unei clepsidre. Schiţa cuvintele cu răsuflarea întretăiată , cuprinsă de o bucurie frenetică sub flerul gândurilor sale. Povestea îi pulsa în sânge, raţiunea se lăsa amăgită.
        Scriind, era frumoasă. Radia o fericire stranie în lumea sa pierdută ; un sentiment ce niciodată n-o definea printre oameni. Cu ideile atârnându-i de condei, plutind în reverie, era neînfricată.
        
        Trăia. Şi nu mai voia să se întoarcă vreodată.

Saturday, 24 August 2013

busolă.

 Se  lăsă să cadă în braţele lui, într-un final înfrântă şi pustiită. Renunţase fără niciun fel de luptă. Trupul ei slab se apăsa de al lui, iar greutatea secretelor şi a minciunilor se revărsa în el. O ţinea în braţe ca şi când ea era ancora ce-l lega de acea lume.

 Pierdută sub povara gândurilor ei învolburate, nici nu-şi dădea seama ce se petrecea în jurul ei. Privea în gol, iar ochii săi reflectau dezastrul dinăuntrul ei. Bătaia inimii lui era ca un ceasornic pentru ea, măsurând secundele ce se scurgeau în neştire. Era captivă în propria ei minte, acolo unde nu exista vreo scăpare ; singurul loc unde zidurile ei tremurau şi se prăbuşeau şi se prăfăceau în praf şi pulbere, lăsând-o lipsită de apărare.

 Se lupta precum o barcă împotriva curentului , încercând să se descâlcească de puterea trecutului ei. Trasă mereu în adâncuri, atrasă în tulburarea valurilor, cădea într-o negură fără de sfârşit. Dincolo de asta, nu mai exista nimic. Fără rămăşiţele a ceea ce fusese cândva, era pierdută, fără nicio şansă de regăsire. Şi oricât se zbătea, trecutul rămânea singura ei busolă.


 Ar fi trebuit să ştie. Inimile nu sunt locuri în care să-ţi încropeşti un cămin.

Wednesday, 7 August 2013

sweet child o'mine


 Ochii tăi erau ca o paletă de pictură, iar eu mă cufundam în ei ca într-un vis de vară. În privirea ta tremurau nestingherite stelele ; constelaţii întregi, prinzând contur pentru mine. Raze de lumină îţi gâdilau părul pe care îl răvăşeam mereu. Gura ta se răsfrângea într-un zâmbet cald, onest.

 M-ai cuprins într-o îmbrăţişare strânsă, cu mâinile atingându-mi delicat talia. Îţi simţeam buzele pe ale mele, trăgându-mă de piele, gustându-mi dedesubturile. În mozaicul venelor mele, adrenalina se împletea cu fericirea. Ne contopeam unul în altul, căutându-ne cele mai îndepărtate amintiri în fiorii inocenţei.
                
               -     Pentru totdeauna ? te-am întrebat.

 Voiam să fiu prima răsuflare în care te scalzi dimineaţa, şi ultimul gând care ţi se revarsă în minte înainte să adormi. Îmi doream ca atingerea mea să te urmărească în cele mai adânci vise. Voiam să fim eu cu tine împotriva întregii lumi.
              
             -    Totdeauna e un răstimp foarte, foarte lung, mi-ai răspuns.

 Atunci şi acolo, am acceptat amândoi definiţia veşniciei.
 Dar eram doar doi copii îndrăgostiţi până peste cap şi am fost de la bun început condamnaţi la realitate.