Wednesday, 26 December 2012

and the crashes are heavy for a sinner like me



  
  Peste timp, nu mai simţi nici măcar lovitura aspră a vântului. Lacrimile îi îngheţaseră demult pe obraji, iar în ochi îi revenise acel foc mocnind, neputincios. Buzele îi tremurau. În adâncul ei, emoţiile se învolburau ca o furtună.

 În inima nopţii, fulgii de zăpadă începuseră să plutească la lumina felinarelor. Era pustiu pe peronul gării, numai ea şi iarna. Următorul tren, trenul ei spre nicaieri, va veni abia peste câteva ore.

-          Promite-mi că vei lăsa toate astea în urmă, spusese el doar cu câteva ore în urmă.

  
 Nici măcar vocea lui nu reuşise să o liniştească. Nici măcar trupul lui confundându-se cu al ei nu însemna nimic. Inima ei bătea neiertătoare în ritmul temerilor sale. Amintirile sale, convingerile sale, fiinţa ei, toate se prăbuşiseră şi nu vedea nicio cale să se recapete pe sine.

-          Viaţa e fragilă. Trebuie să încetezi să fugi, asta nu te va duce nicaieri.

  Ea îi promise, pentru că asta voia el să audă.

-          Suntem în regulă, tu şi cu mine. Nu uita asta.

Îi strânse trupul îngheţat în braţe. Răsuflările lor calde se contopiră când buzele lui le întâlniră pe ale ei. Îl ţinu strâns lângă ea, conştientă că erau ultimele clipe de care se putea agăţa.  Dimineaţa , când el se va trezi, nu va descoperi decât nişte cearşafuri goale şi reci.

-          Mi-e teamă, i-a mărturisit ea.


 Întunericul întotdeauna îi tăiase respiraţia. O urmărea peste tot încă din cele mai vechi amintiri ale sale. Nu izbutise niciodată să-i reziste, iar acum pur şi simplu îi cedase întru totul. Se dăduse bătută.

-          De cine?

-          De mine. De ei. De întuneric.

 Se pierduse şi nu ştia cum să se regăsească. Îmi pare rău, asta fu tot ce şopti ea când urcă în tren, în acea noapte de iarnă. Cuvintele fură spulberate de vânt, însă rămaseră vii în gândurile ei.

Saturday, 15 December 2012

the fragile


  Cuvintele se aşterneau încet , în ritmul gândurilor ei, dar inima îi bătea din ce în ce mai repede. Necunoscutul trăia în ea, implorând să fie dezvăluit. Sub văzduhul de niciodată , culorile se aşterneau. Sufletele se întrupau. O nouă lume îşi dezvăluia chipul fragil în faţa ochilor ei. 
  -          Ce găseşti atât de special la o bucată de hârtie? o întrebă.
 Nu-l simţise venind lângă ea. Îşi ridică privirea către el; un zâmbet i se înfiripă lasciv pe buze. Cum putea cineva să nu guste din nebunia împletirii unui univers ce nici măcar nu există? Îţi taie respiraţia, te lasă vulnerabil şi te face mai puternic decât ţi-ai fi dorit vreodată.  
  -          Totul. Când scriu, devin o altă persoană. 
 Iar afară nu e niciun anotimp. Lumea reală e moartă, monotonă, ştearsă.