Friday, 2 November 2012

mon âme a son secret,




   
  Încă mai păstra scrisorile şi amintirea buzelor lui reci îngropate în pielea sa. Doar astea i-au mai rămas. Plecarea lui o lăsase cu trupul tulbure, istovit, cu mintea secătuită de culori şi emoţii. Se terminase cu zilele de mai în care se iubeau prin mansarde, ascunşi de privirea lumii. Nu va mai privi lumina amurgului strecurându-se pe chipul lui, cu bătăile inimii lui reversându-i-se în urechi.
 Fusese atât de uşor să se amăgească pe sine când nu erau decât ei doi împreună. Atunci când orice mişcare tandră, orice zdrobire a buzelor însemna împărtăşirea celor mai adânci emoţii. Se agăţase de primul om care se oferise să-i fure sufletul şi trupul, din simpla dorinţă de a avea pe cineva care s-o facă să uite până şi de ea însăşi.
 Păcatul ei era că mereu crezuse în oameni, iar ei mereu plecau. Poate peste o lună, poate peste un an. Însă niciodată nu rămâneau. El îşi îngăduise săi aparţină pentru un timp doar ca să-i dea într-un final drumul.
 După atâtea dezamăgiri, realitatea a izbit-o ca un tren pe şine. Nici măcar nu ştia dacă fusese vreodată al ei cu adevărat ca să spună că îl pierduse.

10 comments: