Friday, 27 January 2012

contopire


  
 Ploaia se izbeşte de fereastră, veghindu-ne cuvintele nerostite . Ochii tăi freamătă a lumină când te privesc. Îmi strângi şi mai tare trupul îngheţat în brate, cuprinzându-mi umerii. Simt cum înăuntrul meu amintirile se prăbuşesc unele peste altele, împiedicându-mă să gândesc şi lăsându-mă vulnerabilă în faţa realităţii. De multe ori, îmi las frământările să plutească libere în prezenţa ta.

-         Hai să fugim şi să nu ne mai uităm niciodată înapoi, îţi spun.
Râsul tău denotă dispreţ, ochii tăi înţelegere, cuvintele tale interes. Îţi percep răsuflările prin pătura subţire ce ne desparte.
-         Nu putem fugi de noi înşine.

 Îţi regăsesc privirea şi de această dată descopăr sinceritate. O durere amară îmi apasă pieptul. Îmi interpretezi confuzia şi, după o secundă, îţi simt buzele printre şuviţele de păr, ca o consolare.

-         Şi, în plus, experienţa asta nu ar însemna neapărat un câştig, continuă.
-         Dar nici înfrângere.
În clipa asta, zâmbetul tău îmi tulbură bătăile inimii.
-         Asta nu înseamnă că trebuie neapărat să încerci.

Saturday, 14 January 2012

Refuge ~


 N,

Numai gândul de a mă destăinui unei foi albe de hârtie mă face să ezit . Oricum, scrisoarea aceasta nu va ajunge niciodată la tine; însă eu simt nevoia să-ţi scriu fără ca să primesc ceva înapoi. Numai de data asta.

 Ştii, câteodată ţi se pare că valorezi ceva în viaţa unui om. Fiindcă există sinceritate, încredere, zâmbete. Nu am ştiut ce înseamnă toate astea înainte de a te întâlni. Cred că încă eşti singura care mă cunoaşte cel mai mult, dintre toţi oamenii. Când am avut cea mai mare nevoie de tine, te-am găsit întotdeauna. Am avut un refugiu. Am avut ceva în care să mă încred.
 Îmi lipseşti şi aş vrea ca toate acele clipe să revină în viaţa mea. Nu pot să dau drumul amintirilor ca şi când toate astea nici macar nu s-ar fi întâmplat. Mă simt vulnerabilă pentru că trăiesc în trecut, însă.. prezentul nu mă mulţumeşte cu nimic .
 Se va întâmpla ceva rău, o simt. Nu am nicio idee ce o să fac de data asta. Şi am nevoie de tine acum, mai mult ca niciodată. Eşti singura căreia îi pasă.


Friday, 6 January 2012

Le fin du rêve

  
 Clipele nu mă mai lasă să mă cufund în neştiinţa blândă de altădată - atunci când durerea încremenea într-o surdă alinare, iar toate vocile din jurul meu se estompau. Pe măsură ce timpul se scurge , nu aud decât ecoul dezamăgirii şi amărăciunii, care mă însoţeşte precum o umbră prin întuneric. Ura care mi se strecoară în trup mă preschimbă într-un diamant, dur şi strălucitor în acelaşi timp. Furia care îmi aleargă în sânge şi mă modelează. Neputinţa care acum face parte din mine şi mă lasă vulnerabilă în faţa realităţii. De ce trebuie să-mi pese, tocmai acum?


Well ,as much as it hurts , ain't it wonderful to feel?