Monday, 28 November 2011

Merci pour le venin,

Mi-e teamă. Ultimele zile de toamnă au gust a otravă , a ură, a oameni. Amărăciunea e tangibilă , mă cuprinde în îmbrăţişarea sa tandră. Frunzele moarte foşnesc în urma mea şi pleacă tot mai departe, luând şi visele, şi speranţele mele cu ele.  Îmi simt trupul gol, îngreunat de poveri şi de teamă, de ostilitatea de pe chipul oamenilor. Dar îmi bate inima sub pieptul acesta pustiit. Strig fără să am nevoie de o voce. Teama mă face să mă simt trează, mai mult de cât orice altceva. Îmi aminteşte că sunt în viaţă şi că de acum va trebui să mă descurc singură. Să merg înainte nu pentru ambiţii, ci pentru că nu am de ales.
 Vântul rece îmi rătăceşte şuviţele de păr. Îmi strâng braţele în jurul taliei şi îmi dau seama că până şi în iad e frig.


3 comments:

  1. Încearcă să îmbrățișezi teama, las-o să te cuprindă, îți va face sfârșitul de toamnă mai plăcut. Cât despre oameni, ei vor exista tot timpul, așa gri cum s-au născut.

    ReplyDelete
  2. Poate ca, intr-un final, o sa invat sa accept teama si s-o modelez astfel incat sa-mi fie de folos. Oricum, de la oamenii pe care ii cunosc nu voi avea niciodata sperante prea mari in legatura cu puterea lor de intelegere si apreciere.
    Thanks >:D<

    ReplyDelete
  3. Bine ai venit în lumea mea, apropo de înțelegere și apreciere :)

    ReplyDelete