Sunday, 26 February 2017

undeify

i kept looking at you,
at the way you’ve woven this story and surrounded yourself with myths.
how lonely it must be, to be adored until the point of exhaustion.
when i came, i knelt before the promise of honey. baptised the stars
with your name. even worshiped you to the point of creation.
i prayed with trembling hands and skinned knees.
every word of yours seemed rooted on sacred mountains.
brushing skin against skin was absolution.
when you left, there was only rot and decay
and me,
alone.

i will undeify you.
you were supposed to be holy but turned away from that light,
became something hungry that knew nothing about dreams.
here’s what you should look after: a splintered mortal,
coming to steal the fire. coming to break all the altars down.
the sky might fall, but i will not. i’ve got nothing but slaughter
and the memory of honey.

Sunday, 28 August 2016

a lover in need of confession

mâinile lui ardeau tot timpul, de parcă era prometeu şi fugise cu focul zeilor. uneori, chiar aşa se şi simţea. era lumină între ei, dar buzele lor se obişnuiseră cu vânătăile şi forma gloanţelor. îi scrise numele cu limba în cerul gurii, chiar acolo unde se afla pustiul, şi nu mai dădu peste cicatrice.


 tânjea după ea după cum pământul însuşi dorea răcoarea. trupul ei îi era altar, iar el căuta de atât de mult timp un loc pe care să-l venereze. îngenunche. tremurul degetelor ei îi despletiră însăşi măduva, aducând la viaţă tot praful dinăuntrul său. sub atingerea ei, se destăinuia cu toată foametea şi febra. sub atingerea ei, se mistuia precum stelele căzătoare. ţesu căldură până în străfundul oaselor ei. nicio damnare nu avea să fie mai dulce ca şi claviculele ei răsucindu-i-se sub piele. erau amândoi numai abandonare şi fugă şi răsuflări grele. aşternu poeme sub pielea ei, acolo unde ea nu cunoscuse decât întuneric. când îi spuse că nu a întâlnit ceva mai sfânt, ea doar râse.

 inima-i era o pânză goală care abia cunoscuse culoarea, dar privirea-i era al unui om care îşi găsise religia. uitaseră de stele. era destulă mirare şi constelaţie chiar acolo unde se aflau ei.

Friday, 19 August 2016

the heart at the end of the sea

interiorul ei era numai vânt şi ploaie. plecase pe bicicletă numai cu o lanternă în buzunar şi cu cărţile de la bibliotecă înghesuite în rucsac. pedalând, simţea mirosul paginilor răsfoite răspândindu-se în jurul ei ca o aură. acum, cu tălpile goale afundându-se în spuma mării şi cu mânecile cămăşii rupte, visa la perseide. aştepta ca cerul să o învăluie, să o întregească, să o cheme acasă.

respira briza ca un ostatic căruia i s-au permis câteva clipe de răgaz afară. se îndepărtase de oamenii fără iubire, de străzi, de zidurile aceluiaşi oraş care nu-i aparţinea. fusese atât de singură , captivă între mişcările acelor de ceasornic. aici, tremurând odată cu talazurile ce se izbeau de stânci, timpul nu exista. venise ca să scrijelească cu creionul pagini vechi, să găsească cuvintele parcurse de atâţia înaintea ei, dar care cumva încă respirau. aproape le percepea numărul de bătăi pe literă. povestea se despletea sub ochii ei şi o primea înăuntru fără să-i ceară nimic înapoi. erau numai ea, stelele şi hârtia.

de fiecare dată, adormea lângă cărţile deschise, cu perseidele lucind printre genele ei îmbrăţişate. în dreapta, scoicile captau răsuflările ei şi răzvrătirea mării. nisipul se prindea de braţele ei pentru ca apoi să fie luat de vânt şi dus sus, în văzduh, către aştri.


Wednesday, 10 August 2016

litanie

vino şi caută-mă acolo unde vânătăile se unesc cu cerul plumburiu,
iar coastele se însufleţesc sub degete precum clapele unui pian.
ce e o nălucă ? ceva mort care nu crede că este mort.
e târziu, şi niciunul din noi nu poate adormi, iar pasările
freamătă şi freamătă în copaci până când şi ele uită că sunt păsări.
ne îngropăm în pâmânt şi tu visezi cu stelele iar eu
te visez pe tine , până dimineaţa, când chipul se schimbă în lumină.
nu-ţi pot vedea niciodată toate laturile în acelaşi timp. văd mai mult
o a doua lumină şi încă o umbră, o umbră care trebuie să fiu eu.
te-am ţinut de mână şi nu m-ai crezut când ţi-am zis că
juliturile te îmbracă cu încă un strat de piele după ce se vindecă.
ce e o nălucă ? îţi şoptesc numele, iar aerul îngheaţă.
năluca e o casă abandonată cu toţi pereţii prăbuşiţi,
rămăşiţele unui foc pe care eu l-am pus la cale şi tot eu
l-am stins până când am văzut pulsând numai vânătăi şi negru.
cenuşa încă mocneşte. e a mea. pe asta nu o mai poţi scoate din mine.
haide, aruncă-mă la pământ. juleşte-mă şi sfâşie-mă,
dar în fiecare noapte voi visa pulberea ridicându-se la stele.
dacă mă iubeşti, te rog, iubeşte-mă într-un mod pe care să-l înţeleg.
îţi şterg sângele de pe pumnii încleştaţi şi îţi spun numele,
iarăşi şi iarăşi, ca pe o litanie, până când adormi. îţi spun numele căci,
dacă mai există lumină prin marea tulbure care mi-s gândurile,
atunci tu eşti farul meu,
eu nu-mi concep scufundarea.

Sunday, 7 August 2016

honey and numbness

 era o dimineaţă de august şi noi am pornit la drum odată cu soarele. auzeam numai murmurul motoarelor, a maşinilor făcând dragoste cu străzi întortocheate,

 în vreme ce conduceam printr-o ceaţă prin care abia mijea soarele.
ne aflam prea mulţi oameni într-o singură maşină , iar râsetele noastre se înălţau pe jumătate adormite, strecurându-se apoi pe geam ca o scrisoare spre alţi călători. coatele ni se afundau în bancheta din spate şi în coastele celui de lângă noi. trupurile noastre erau miere şi amorţeală. pe lângă noi treceau oraşe şi oameni şi visuri, în timp ce nălucile noastre au rămas la sute de mile depărtare, stingându-se ca nişte faruri în prăbuşire. inspirăm şi râdem. ne întregim. ne trezim încet scăldaţi în lumina dimineţii şi nu mai suntem bolnavi. nu mai avem nici trecut, nici viitor, ci doar această clipă a pleoapelor întredeschise şi a râsetelor revărsându-se nestăvilit. 

 când aerul îngheţă şi soarele se pierdu dincolo de orizont, emoţia noastră se-nfiripă în apusul filtrându-se printre nori şi în cântecele vechi răsunând la radio.

Tuesday, 2 August 2016

the hard way

you came crawling at the back of the door that day –
with your mouth full of blood
and your heart tucked in the cup of your hands.
i don’t want it anymore, you said.
the water can endure, but ice, ice does not forgive.
you poured yourself on the stairs of the house
full of someone else’s photos ; it was your
eyes, your lips pouting, too much melting,
too many bruises and not enough warmth.
she was the skeleton you didn’t know how to explain,
the one you had to run away from just to survive.
when you came back, you had to pick old
wounds; you had to blosson back into
ache and hatred and become someone worse than before.
you never knew how to stop stitching yourself
with thread from other people’s scars,
never knew how to love the empty out of you.
yes, you got here the hard way, but there’s no nightmare
and you don’t have to play the monster anymore.